Statutul social-economic şi juridic al cnezilor

Datorită prezenţei cnezilor în spaţiul românesc mult înaintea formării statelor medievale centralizate s-a spus despre aceştia că ar fi o formă incipientă de feudalitate prestatală¹³⁷. Niciodată în secolul al XV -lea nu este atestată documentar vreo danie sau vreo confirmare de pământuri şi supuşi către cnezi, ci numai în favoarea boierilor¹³⁸. Putem deduce de aici faptul că instituţia cnezilor era mai veche decât statul, dar şi faptul că boierimea exista doar în limita daniilor şi confirmărilor domneşti.

Pentru mulţi cercetători, cneazul a fost în primul rând un fruntaş al satului, cu atribuţii administrative şi judiciare, deosebindu-se foarte puţin de masa sătenilor. Din altă perspectivă, cneazul a fost o instituţie cu caracter politic din epoca primelor cristalizări statale româneşti, semnificativă pentru această orientare fiind tratarea în ansamblu a voievodatului şi cnezatului. În fine pentru alţii, cnezatul este o formă de stăpânire feudală asupra satelor şi sătenilor¹³⁹.

Statul feudal odată creat a contribuit la instituţionalizarea boierimii, asta cu toate că boierii existau, chiar dacă nu în forma de după secolul al XV-lea, şi în perioada de dinaintea statalităţii. Cnezii apar ca stăpâni dintr-o perioadă anterioară. Ridicarea boierimii ca feudalitate oficială a statului (unii dintre boieri erau confirmaţi chiar din rândurile cnezilor) s-a produs în paralel cu decăderea cnezilor. Dorim a face precizarea că nu este vorba de o schimbare de nuanţă şi formă ale

136 Şeban Papacostea, Românii în veacul al XIII-lea, Bucureşti, 1993, p. 69

137 În scopul unei mai bune informări privitoare la rolul jucat de către cnezi în procesul de constituire prestatală şi statală, propunem cosultarea lucrării lui Sergiu Columbeanu, Cnezate şi voievodate româneşti, Bucureşti, 1973.

138 Ioan Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) în secolele XIV, Cluj-Napoca, 1991, p. 39

139 Radu Popa, op. cit., p. 138

aceleeaşi instituţii. Cneazul nu devine boier, deşi au fost multe cazuri de cnezi confirmaţi ca boieri, cele două instituţii coexistă în acelaşi timp.

Putem discuta despre două categorii de cnezi: este vorba mai întâi de străvechii posesori liberi, urmată, după impunerea statului feudal de către nobilimea/boierimea de origine cnezială. Cele două categorii ale feudalităţii româneşti au coexistat timp îndelungat, cneazul urmărind recunoaşterea statutului de nobil printr-un act din partea puterii centrale, iar nobilul – cneaz, asimilarea deplină cu „adevăraţii nobili”¹⁴⁰.

Boierii şi cnezii reprezentau, în Ţara Românescă, două straturi ale aceleeaşi clase sociale, boierii fiind bogaţi şi puternici, iar cnezii, ridicaţi din structurile vechii obşti săteşti, fiind deţinătorii mărunţi ai unui număr mic de sate. Aceştia, ca proprietari feudali mai mici, cu ţărani aserviţi, care munceau totuşi pentru ei, loviţi de concurenţa marilor boieri şi de fărâmiţarea pământurilor lor prin moştenire, decad în rândurile unei ţărănimi libere, iar uneori şi mai jos, fiind obligaţi să se vândă ei însăşi, cu vecinii lor cu tot¹⁴¹. Majoritatea cnezilor pot fi socotiţi însă reprezentanţi ai clasei feudale, născuţi în cadrul unui feudalism local, prin desprinderea lor din rândul comunităţilor, într-o perioadă greu de precizat, dar oricum anterioară veacurilor XIII – XIV¹⁴². Cert este faptul că, perioada care ne interesează, cei mai mulţi cnezi din Ţara Româneacă sunt atestaţi ca „stăpâni de pământ şi de vecini”, deci, sub aspect social-economic, sunt feudali¹⁴³. Cneazul este în fond un alt nume pe care îl poartă proprietarii (neconfirmaţi de domnie însă!). El este sinonim cu boierul, dar cel mai adesea cu ţăranul liber. Documentele vorbesc despre numeroşi cnezii ce s-au vândut stăpânilor, dar şi despre rumâni ce se răscumpărau, devenind cnezi¹⁴⁴.

140 Ioan Drăgan, Cnezi şi nobili români în vremea Corvineştilor, în volumul colectiv Nobilimea românescă din Transilvania (coordonator Marius Diaconescu), Satu Mare, 1997, p. 112

141 Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românescă, Bucureşti, 1969, p. 267

142 Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 40

143 Ibidem, p. 41

144 Ibidem, p. 41

În Moldova instituţia cnezilor este mai puţin prezentă în documente, cu toate acestea informaţiile sunt în măsură a ne reda poziţia socială, economică şi juridică a cnezilor. Documentele care există ne vorbesc despre cnezi ai unor sate, dar şi despre mai mulţi cnezi din acelaşi sat¹⁴⁵. Cnezii, juzi şi vătmanii sunt un fel de elite ale lumii ţărăneşti. Vătmanii erau membri ai comunităţilor aservite, reprezentând în realitate acei oameni ai stăpânilor, puşi fiind cel mai adesea în această poziţie de către boieri. Juzii sunt pomeniţi în câteva documente ca martori la hotărâri, dar şi în calitate de cumpărători ai unor proprietăţi¹⁴⁶. Cei mai mulţi autori îi identifică pe cnezi cu juzii, acesta din urmă fiind un nume romanic pentru conducătorii populaţiei româneşti, peste care s -a impus ulterior denumire-a slavă de cneaz. Juzii şi cnezii dispar aproape simultan din documente, unii dintre ei pot fii regăsiţi în rândul boierimii confirmate de către domnie, iar alţii vor deveni supuşi ai noilor stăpâni ridicaţi de către domnie.

Un document din 1378¹⁴⁷, ne vorbeste despre îndatoririle militare ale cneazului Ladomir Românul, dar şi despre obligaţiile sătenilor faţă de cneaz. Între acestea amintim: îndatorirea de clacă facultativă (cneazul chema sătenii la trei clăci pe an); obligaţia fiecăruia de a munci pentru cneaz două până la şase zile pe an; etc. Cneazul avea rezervat în cadrul cnezatului, în deplină proprietate şi libere de orice fel de sarcină, una până la şase bucăţi de pământ numite lanuri, unde îşi aveau casa, şi ale căror roade îi reveneau în exclusivitate. Cneazului îi mai reveneau toate extremităţile loturilor ce rămâneau neîmpărţite după ce se făcea măsurarea, toate colţurile şi suprafeţele neregulate; el spăpânea locul vilan din centrul satului, unde se aşezau meşteşugarii şi unde micii negustori plăteau chirie cneazului. Cneazul avea dreptul la iaz (pentru a putea pescui ţăranii trebuiau să dea cneazului o cotă anuală de peşte); el stăpânea livezile şi grădinile, avea dreptul la cârciumărit, la moară, la piuă, la prisacă, etc.

145 Ibidem, p. 41 – 42

146 Documente privind Istoria României, A. Moldova, veac XVI, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 263 – 265. În acest document ne relatează faptul că un jude a cumpărat, în anul 1599, un sat cu moară.

147 Apud Ioan Aurel Pop, op. cit., p. 44 - 45

În Transilvania originile cnezilor pot fi găsite tot în sânul obştilor săteşti. Categoria juzi-cnezi reuşesc să se ridice la o situţia socială şi materială superioară membrilor de rând ai obştii, fără însă să se fi separat de aceasta ca interese şi mentalitate, fără să se fi constituit într-o clasă privilegiată¹⁴⁸. Pe de altă parte, începând cu secolul al XIV-lea, alături de confesiune, ca argument al contestării elitelor româneşti, va fi şi lipsa actului scris, a diplomei de donaţie regală pentru posesiunile pe care aceştia le aveau. Acolo unde nu a fost deposedată această cnezime românescă avea în posesie cnezate şi părţi din cnezate, pentru care percepea cote patrimoniale de la locuitorii de rând, asupra cărora îşi exercitau şi jurisdicţia. Odată cu pătrunderea regalităţii maghiare în Transilvania, cnezimea românescă a fost obligată să intre în relaţii cu aceasta, fapt pentru care situaţia sa a ajuns neuniformă şi neunitară¹⁴⁹. Din perspectiva societăţii româneşti cnezii sunt fruntaşi ai comunităţilor rurale, ridicaţi la nivel de stăpâni prin evoluţie internă şi în urma contactului cu migratorii, mai ales cu cei slavi¹⁵⁰.

Presiunea feudalităţii maghiare a dus, nu de puţine ori, la conflicte ale acesteia cu cnezii revoltaţi ce-i aveau alături pe săteni.

Alteori pe cnezi îi găsim cotropind proprietăţile feudale, multe dintre acestea fiindu-le răpite şi dăruite unor credincioşi ai regelui¹⁵¹. Unii cnezi, supuşi autorităţii regale, în urma credincioaselor servicii, mai ales militare, au fost de-a dreptul înnobilaţi, iar alţii au fost confirmaţi doar ca stăpâni cu drept cnezial. Existau şi cnezi ce continuau să stăpânescă un timp cnezatele fără să deţină un document scris, până în momentul în care a apărut un asemenea act (de cele mai multe ori obţinut chiar de către cnezi)¹⁵². Cnezii peste care s-a suprapus un stăpân feudal de model apusean, mai ales dacă era vorba despre unul laic, nu puteau urma decât calea decadenţei, ajungând unii primari ai satelor, iar alţii, dacă erau mai

148 Ştefan Pascu, op. cit., p. 203

149 Ioan Aurel Pop, Elita românescă din Transilvania în secolele XIII – XV (origine, statut, evoluţie), în volumul colectiv Nobilimea românescă ..., p. 45 – 46

150 Ibidem

151Ştefan Pascu, op. cit., p. 203 – 204

152 Ioan Aurel Pop, Instituţii ..., p. 49 – 50

mulţi într-un sat, simpli iobagi¹⁵³. La o astfel de situaţie au contribuit din plin măsurile legislative introduse de către statul maghiar. În anul 1366, Ludovic de Anjou a adoptat trei acte (Diplome), dintre acestea unul era referitor la raporturile dintre „starea” nobilimii şi confesiunea catolică (condiţia de nobil era legată de apartenenţa la confesiunea catolică), altul legaliza prigoana împotriva clerului ortodox, şi, în fine, era făcută o nouă organizare judiciară a provinciei¹⁵⁴. Nobilimea română din Transilvania şi categoria socială a cnezilor, din care era recrutată pătura nobiliară la români, a fost obiectul unora dintre cele mai însemnate măsuri ale regelui. S-a refuzat recunoaşterea cnezilor neconfirmaţi prin act regal. Cei neconfirmaţi, aşa cum am mai precizat, erau reduşi la condiţia modestă de juzi săteşti¹⁵⁵. Drepturile tradiţionale ale cnezilor, moştenite din vremuri străvechi, erau confiscate. Regulamentul judiciar stabilea că cei ce nu au acte temeinice asupra pământului trebuiau să-şi depună contestaţiile doar la Curte, asta însemna o lovitură puternică dată dreptului tradiţional, moştenit al cnezilor¹⁵⁶.

În perioada ce a urmat secolului al XIV-lea proprietarii români vor fi consemnaţi doar ca nobili, cnezii desemnându-i numai pe fruntaşii românilor aflaţi în diferite grade de dependenţă feudală pe domeniile cetăţilor regale, pe domeniile private sau pe pământul crăiesc¹⁵⁷. Cu timpul cnezii din Transilvania nu s-au putut menţine, în forma ce i-a consacrat, sub impactul noilor structuri statale şi feudale, dar şi al prefacerilor din societatea românescă.

2. Statul medieval românesc. Instituţionalizarea feudalităţii