Boierimea

Este lesne ştiut, spunea Constantin Giurescu, că „sub numele de boieri se înţelegea nobilimea poporului român şi că ei formau clasa privilegiată”²⁵³. Calitatea de boier este asociată cu stăpânirea unui sat satu părţi din el²⁵⁴. Numai în această calitate sunt chemaţi să depună mărturie ori de câte ori se ivesc pricini sau când se cer confirmări de la domnie.

Potrivit lui Dimitrie Cantemir nobilimea moldoveană se compunea din: dregătorii cu slujbe înalte; curtenii; călăraşii, care serveau în războaie pe cheltuiala lor, în schimbul folosinţei moşiilor ce le fusese hărăzite de domn; şi în fine, răzeşii, care sunt „mai degrabă ţărani liberi decât boieri”²⁵⁵. Ezitarea lui Cantemir, în a-i include sau nu pe răzeşi în rândul boierilor, pe care el preferă să nu-i includă, ne îndreptăţeşte să credem că în epoca în care şi-a scris lucrarea domnul moldovean exista această concepţie potrivit căruia erau socotiţi boieri, nu doar cei cu dregătorii, ci toţii proprietarii, fără excepţie. Pentru cei care nu aveau slujbe şi dregătorii, moşia, indiferent cât de mare era, constituia semnul nobleţii. În perioada imediat următoare întemeierii statelor medievale româneşti, nobilimea românescă a fost reprezentată de către proprietarii pământului, mult mai târziu titlul de boier a ajuns să se dea în special marilor proprietari şi dregătorilor, adică slujbaşilor domneşti²⁵⁶. Dacă acceptăm criteriul moşiei în a stabili cine este boier sau nu, atunci şi ţăranii liberi posesori de pământ sunt boieri. Dacă nu acceptăm că moşnenii şi răzeşii sunt boieri, atunci nu putem folosi criteriul moşiei în a stabili cine este boier. În aceste condiţii ar trebui să ţinem cont de criteriul dregătoriei, dar este ştiut că nu toţi boierii aveau slujbe sau dregătorii²⁵⁷. Titlul domnesc pare atunci în măsură să ne spună cine era boier sau nu, dar boierimea exista înainte de aceste titluri.

Dincolo de toate aceste supoziţii, este cert faptul că toţi aceia care se distingeau pe câmpul de luptă sau în îndeplinirea unei misiuni importante erau răsplătiţi de către domn „pentru dreapta şi credincioasa

253 Constantin C. Giurescu, Despre boieri, Bucureşti, 1920, p. 5

254 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 217

255 Apud Constantin C. Giurescu, Despre boieri, p. 6

256 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, II, ..., p. 330

257 Constantin C. Giurescu, Studii de istorie socială, Bucureşti, 1943, p. 230

slujbă”, fie „pentru slujba credincioasă şi dreapta credinţă”, cu danii în sate şi pământuri²⁵⁸, dând astfel naştere unui domeniu boieresc. Asta este esenţa feudalităţii româneşti. Credincioşia era răsplătită cu slujbe şi dregătorii, iar dreapta slujbă cu pământ, iar pământul îl făcea pe posesor nobil, stăpân peste sate şi oameni. Procesul putea fi şi invers schemei propuse de către noi, şi anume: proprietarul de sate devenea dregător, slujbaş, iar credincios fiind era înnobilat cu titlu, cu danie uneori, alte ori pur şi simplu i se recunoştea propria moşie, cum era cazul unor cnezi.

Marii boieri, posesori de întinse proprietăţi, puteau la rândul lorsă dăruiască pământ creându-şi astfel un sistem de vasalitate; în realitate aceştia erau cei care luptau alături de boierii români, sub steagurile boiereşti. Cu timpul, mai ales după consolidarea statalităţii, stăpânirea funciară a răspândit tot mai mult, iar în interiorul acesteia s-a produs un proces de ierarhizare. De mărimea proprietăţii depindea poziţia în ierarhia militară şi politică.

Tot în rândurile proprietăţii feudale se înscriau şi domeniile mănăstireşti. Aceste domenii erau înzestrate generos de către domni sau boieri, ele ajungând să aibă în stăpânire zeci de sate, apoi locuri, prisăci, mori, precum şi numeroşi robi ţigani (în Moldova şi tătari). Mănăstirile au ajuns destul de repede printre cei mai mari stăpâni de pământ, având sub control adevărate latifundii.

Mai existau şi domeniile domneşti. Proprietatea domnească ocupa locul principal în cadrul ierarhiei funciare medievale. Ea cuprinde atât satele stăpânite direct de către domn, cât şi pe cele care aparţineau domniei ca instituţie. În posesiunea domnului mai intrau locurile pustii, locurile de la graniţă sau pădurile din marginea moşiilor, hotarele târgurilor şi ale oraşelor, averile care se confiscau boierilor pentru diferite vinovăţii (domnul lua în posesie proprietatea unui boier care murea fără a lăsa urmaşi), pecum şi pământurile cumpărate de domnie.

Proprietatea feudală constituie elementul fundamental al ansamblului feudal. Bazele sale au fost puse în secolele anterioare.

Odată cu formarea statelor feudale şi organizarea instituţiei domniei, unei părţi a nobilimii prestatale i s-au confirmat, prin acte scrise, emise

258 Istoria Românilor, vol. IV, ..., p. 119

de cancelaria domnească, drepturile sale funciare. Indiferent dacă era vorba de proprietatea domnească, boierească, mănăstirească, domeniul feudal era format din două părţi: o parte, redusă ca proporţii în secolele XIV-XV, pusă în valoare de ţăranii dependenţi pe baza muncii sub forma de clacă – era partea rezervată stăpânului (rezerva seniorială); o altă parte, formată din vetrele satelor, terenuri agricole (aflate în posesia ţăranilor), păşuni şi păduri²⁵⁹.

Pentru a face ca pământul să producă venituri, boierul trebuia să aibă pe domeniul său ţărani, care să dispună de o parcelă de pământ, de unelte agricole şi de vite. Asupra delniţelor ţărăneşti stăpânul avea un drept destul de limitat. Ţăranii aveau un drept de posesiune, de folosinţă asupra delniţei, ei nu puteau să o înstrăineze, dar puteau să o lase moştenire. Deasupra dreptului de posesiune al ţăranului exista, deci, un drept de stăpânire al boierului, potrivit căruia el pretindea o parte din roadele pe care le dădea pământul. Pe domeniul feudal se produceau aproape toate cele necesare. În secolele XIV-XV, când domeniul se înfăţişa ca o unitate economică, stăpânii dispuneau de o serie de drepturi numite „monopoluri senioriale”, între care amintim monopolul morii sau al tăbăcariilor. Veniturilor realizate în acest fel, li se adăugau cele de la vamile interne existente pe domeniu. Economia închisă a domeniului a dus la izolare, autarhie, iar în plan politic la creşterea puterii stăpânului.

Imunitatea feudală²⁶⁰ era un atribut al marelui domeniu. Boierii şi mănăstirile care se bucurau de imunitate concentrau în mâna lor exerciţiul tuturor drepturilor suverane pe teritoriul pe care îl stăpâneau.

În plan economic însemna: scutirea, în beneficiul stăpânului domeniului, de dările, în natura şi bani, ca şi de muncile datorate domniei şi interdicţia amestecului reprezentanţilor puterii centrale cu atribuţii administrative, judecătoreşti şi fiscale de a intra pe domeniul respectiv.

Pentru administrarea domeniului funcţiona o curte, care îndeplinea, în caz de război, rol militar. Pe marele domeniu se găsea, de obicei, o construcţie fortificată, care îndeplinea funcţia castelului clasic. În virtutea acestui drept domnia lăsa pe seama stăpânilor de pământ,

259 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 312

260 Ibidem, p. 124

integral sau parţial, dreptul de judecată, dreptul de urmărire administrativă, dreptul de a încasa dările²⁶¹.

Relaţiile dintre boieri şi domn funcţionau în virtutea dreptului domnitorului de supremă stăpânire a întregului pământ al ţării (domenium eminens). În virtutea acestui drept, funcţionau prădalica – dreptul domniei de a lua pe seama ei moşia al cărei stăpân deceda fără să aibă urmaşi în linie bărbătească, şi darea calului – dreptul domnitorului de a primi un dar, de regula un cal, din partea boierului căruia i s-a confirmat, la cererea sa, stăpânirea asupra pământului.

Această dare era percepută de către domn şi atunci când era confirmată moştenirea domeniului pentru unul din fii boierului decedat.

Ierarhia domeniului a născut instituţia vasalităţii. Potrivit acesteia, stăpânii de moşii se recunoşteau vasali (slugi) faţă de un stăpânitor mai puternic, căruia îi încredinţau o autoritate superioară, numită în terminologia apuseană suzeranitate. Acest stăpân superior era domnul, numit şi marele voievod, el însuşi un mare boier. Între domn şi boieri se încheia un fel de contract cu obligaţii bilaterale, boierii recunoscând că datorează domnului „credincioasă slujbă”, în schimbul confirmării şi garantării de către domn a privilegiilor lor de stăpânire funciară şi imunitate. Principala îndatorire a vasalilor faţă de suzeran consta în „sfat şi ajutor” (consilium et auxilium), ceea ce însemna participarea la sfatul domnesc şi oastea domnească. La rândul său, domnitorul avea îndatoriri faţă de boieri, în primul rând de a le apăra domeniul, interesele, de a arbitra între stăpânii feudali.