Organizarea judecătorescă

Atribut al stăpânirii funciare, puterea judecătorească era şi ea ierarhizată. Judecătorul suprem era domnul, care judeca în sfatul domnesc. Domnul singur putea să pronunţe pedepse capitale şi să hotărască în procesele dintre stăpânii de pământ. Aceştia, pe domeniile lor, exercitau ei dreptul de judecată. Ţăranii liberi erau supuşi judecăţii reprezentanţilor obştii sau, ca şi orăşenii, jurisdicţiei dregătorilor domneşti.

185 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 330

Printre practicile juridice amintim: folosirea jurătorilor adeveritori, mărturisirea jurată a părţilor, jurământul simplu şi cel groaznic, blestemul, jurământul cu mâinile pe Sfânta Evanghelie, jurământul cu brazda pe cap (cu „trăiştile cu pământ”). Se obişnuia, de asemenea, bătaia sau trasul de chică al copiilor (păruitul) pe locul de hotărnicie, pentru a ţine minte hotarele moşiei vreme mai îndelungată.

Pe măsură ce statele româneşti câştigau în organizare, pe lângă legea nescrisă a ţării („obiceiul pământului”, „legea ţării”, „legea din vechime”, etc.), a început să se folosească, în materie judecătorească, şi actul scris, legea scrisă, la început hotărârea domnului, consemnată în hrisoavele emise de cancelaria domnească, apoi traduceri ale unor codexuri bizantino-slave. Un exemplu în acest sens este culegerea de legi bizantine Zakonicul, copiat la Târgovişte, în 1451, iar în Moldova, Syntagma lui Matei Vlastares, scrisă în 1472¹⁸⁶. Sentinţa domnitorului în materie judecătorească, odată pronunţată, era definitivă în timpul domniei lui; ea nu putea fi contestată decât sub o nouă domnie. Pentru a impiedica redeschiderea proceselor, s-a luat, încă din secolul al XV-lea, hotărârea de plata la visteria domnească, din partea celui ce voia a relua un proces, a unei mari taxe (zavească, herâie, ferâie, gloabă)¹⁸⁷.

În Transilvania, obiceiurile juridice ale autonomiilor româneşti, secuieşti şi săseşti au fost înlocuite în secolele XIV-XVII în tot mai mare măsură cu legiuirile regatului maghiar, apoi ale Imperiului Habsburgic. Un moment important în procesul de înlocuire a dreptului cutumiar cu dreptul feudal scris este reprezentat de către cunoscutele diplome ale lui Ludovic I de Anjou, din iunie 1366.

Registrul de la Oradea¹⁸⁸din prima jumătate a secolului al XIII -lea constituie, şi din punct de vedere al cunoştinţelor justiţiei vremii, un izvor de cel mai mare preţ. Pe lângă instanţele de judecată ale puterii centrale (scaunul de judecată al regelui, reprezentat de palatin sau judele curţii) unde se judecau cele mai importante pricini, exista scaunul de judecată voievodal, prezidat de către voievodul transilvănean sau de

186 Ştefan Pascu, Ion Ionaşcu, Constantin Cihodoru, Gheorghe Georgescu-Buzău, op. cit., p. 149

187 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 331 – 335

188Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, ..., p. 263

către vicevoievodul acestuia, urmat în ordine descrescândă de scaunul de judecată comitatens, prezidat de către comitele comitatului sau comiţii curiali, apoi de scaunul de judecată seniorial, al stăpânului de pământ şi, în fine, scaunul de judecată sătesc. Nu în cele din urmă, pe lângă instanţele laice, mai existau şi instanţele de judecată bisericeşti, ne referim în special la cele episcopale şi la scaunele capitulare. În competenţa acestor instanţe nu intrau doar pricine de ordin religios, ci dimpotrivă şi pricinide competenţa instanţelor de judecată laice.

Forul superior de judecată era, în Transivania, scaunul de judecată al voievodului, iar în Ţara Românescă şi Moldova, judecătorul suprem era domnul şi sfatul domnesc. La aceste foruri superioare, rar puteau ajunge ţăranii liberi sau orăşenii, ţăranii aserviţi însă niciodată.

Ţăranul aservit era judecat chiar de propriul stăpân feudal.

Până în secolul al XIX-lea în spaţiul românesc a fost cunoscută şi aplicată pedeapsa cu moartea. Crima de înaltă trădare, hiclenia, era de obicei pedepsită cu moartea şi confiscarea averii. Felul morţii varia în funcţie de condiţia socială a vinovatului, de natura vinovăţiei şi de voinţa voievodului. Pentru boieri în mod obişnuit era tăierea capului, iar pentru oamenii de rând spânzurătoarea. Mihnea Vodă cel Rău a aplicat acest ultim tip de pedeapsăşi boierilor. Vlad Ţepeş şi Basarab cel Tânăr, supranumit şi Ţepeluş, au preferat tragerea în ţeapă. Mai rar s-a întrebuinţat arderea de viu, un exemplu în acest sens este pedeapsa cerută de Ion Vodă Viteazul pentru vlădica de Roman, acuzat de sodomie. Constantin Cantemir ardea de vii pe tâlhari, iar Mihai Racoviţă pe cei care-l trădau. Rară este şi pedeapsa înecului aplicată de Vasile Lupu femeilor imorale. O singură dată se vorbeşte despre îngroparea de viu, pe timpul lui Ion Vodă Viteazul¹⁸⁹. Mutilarea este de asemenea des aplicată, cel mai adesea era întâlnită tăierea nasului – în realitate a cartilagiului dintre nări. Această pedeapsă era de obicei aplicată pretendenţilor, fără noroc, la tron (era un semn al eliminări din cursa pentru tron). Mihnea cel Rău tăia buzeleboierilor duşmani, iar Ştefăniţă Rareş a recus la tăierea urechilor, a buzelor şi la scoaterea ochilor¹⁹⁰.

189 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, II, ..., p. 348 – 353

190 Ibidem, p. 348 - 349

Cel mai adesea era aplicată însă pedeapsa amendei sau gloaba.

Amenda se plătea de obicei în capete de vită, boi şi cai (de aici şi înţelesul de astăzi al termenului de gloabă, asta deoarece, cel amendat plătea amenda cu tot ce avea mai de proastă calitate). Gloaba ce se plătea pentru moarte de om, pentru adulter sau răpire de fată, şi purta numele de duşegubină. Închisoarea¹⁹¹ (temniţa) nu avea rolul atribuit mai târziu, nefiind considerată ca o pedeapsă, ci mai mult ca mijloc de conştrângere pentru plata amenzilor, apoi a datornicilor şi, evident, pentru paza celor ce urmau a fi judecaţi şi condamnaţi.