Pecenegii, uzii şi cumanii. Marea invazie tătaro - mongolă

Populaţii de origine turcă, aceste grupuri de popoare au continuat să migreze spre vest în valuri succesive şi în primul sfert al mileniului I. În migraţia lor grupuri de pecenegi, uzi, cumani, berindei, dar şi alte grupuri de popoare turcice s-au stabilit temporar în spaţiul carpato-dunărean. În acest spaţiu, până la invazia mongolilor au jucat un rol semnificativ din punct de vedere politico-militar. Din această postură ei reuşind să influenţeze evoluţia socială a populaţiei locale.

Pecenegii. Organizaţi în triburi şi uniuni tribale conduse de hani, pecenegii au migrat spre apus în drumul lor dinspre Asia Centrală.

57 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 367

58 Diploma cavalerilor ioaniţi, în Ştefan Pascu, Liviu Maior, op. cit., p. 34 - 35

59 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 151; Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 369

60 Ioan-Aurel Pop, op. cit., p.160

Ocupaţia lor principală era creşterea animalelor, în special cea a cailor⁶¹. Ei sosesc în spaţiul românesc pe la sfârşitul secolului al IX-lea.

Constantin C. Giurescu precizează anul 890⁶², ca dată în care pecenegii se infiltrează pe teritoriul „de la miazănoapte de Dunăre, în locuri şese, de la Nipru până în Pannonia”⁶³, în acest spaţiu ei continuând să ducă o viaţă nomadă, mutându-şi corturile dintr-un loc în altul. Ei s-au răspândit iniţial în Moldova, iar mai apoi, în secolul al X-lea în Ţara Românescă, şi ulterior, în Dobrogea şi Transilvania. Importante grupuri de pecenegi vor trece şi la sud de Dunăre. Constantin Porfirogenetul⁶⁴, împăratul bizantin, vorbeşte despre încercările reuşite ale bizantinilor de a trata cu pecenegii, care când sunt în„legături de prietenie cu împăratul şi sunt înduplecaţi de el, prin scrisori şi daruri, pot uşor pătrunde în ţara ruşilor şi a turcilor (ungurilor), luându-le în sclavie femeile şi copiii sau pustiindu-le ţara acestora”. Acelaşi împărat bizantin vorbeşte şi despre darurile pe care le primeau pecenegii de la bizantini pentru a „primi de la ei prieteni câţi poftesc” în lupta împotriva bulgarilor⁶⁵.

Dominaţia pecenegilor în spaţiul românesc a dăinuit până în secolul al XI-lea. Importante grupuri de pecenegi s-au aşezat, cu învoirea împăratului Constantin Monomahul, în anul 1048, în Dobrogea. Cea mai mare parte a lor au rămas pe teritoriul viitoarelor state medievale Moldova şi Ţara Românescă. Ulterior, vor ajunge sub stăpânirea uzilor⁶⁶. Pecenegii aşezaţi în Transilvania au continuat să domine, din punct de vedere politic, cea mai mare parte a acestor regiuni până către sfârşitul veacului al XI-lea. Atât în Transilvania, cât şi în Dobrogea, pecenegii s-au sedentarizat, acesta a dus în cele din urmă la adoptarea modului de viaţă al populaţiei româneşti, iar ulterior la asimilarea acestora. Potrivit unor cronici medievale, inclusiv cea a Notarului Anonim maghiar, trupele pecenegilor erau folosite nu doar de

61 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 67

62 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 243

63Constantin C. Giurescu îl citează pe cronicarul bizantin Cedren, op. cit., p.

243

64 Constantin Porfirogenetul, op. cit., în Izvoarele istoriei României,..., p. 659

65 Ibidem

66 Victor Spinei, op. cit., p. 128

către bizantini, ci şi de către regii maghiari⁶⁷. Treptat, însă puterea pecenegilor din Transilvania a fost eliminată de către statul feudal maghiar, acest proces culminând cu victoria regelui Ladislau, din anul 1085⁶⁸. Cei rămaşi aici au continuat să trăiască alături de români, ei fiind menţionaţi inclusiv în Bula de Aur, din anul 1224.

Perioada de pace cu bizantinii a fost însă scurtă, desele incursiuni de pradă ale acestora generând stări conflictuale care s-au soldat în cele din urmă cu eliminarea ca forţă politică a pecenegilor de la sud de Dunăre⁶⁹ (primăvara anului 1091, înfrângere suferită în faţa armatelor conduse de către împăratul Alexios I Comneanul).

Uzii. Migraţia spre vest a pecenegilor a fost urmată de cea a uzilor, aceştia fiind înrudiţi cu pecenegii. Unii cercetători îi consideră chiar un trib mai însemnat dintre pecenegi⁷⁰. Numărul lor a fost estimat, potrivit izvoarelor, la 60000 de persoane. În iarna anului 1064/1065, ei trec Dunărea şi jefuiesc Dobrogea. Prezenţa lor este atestată de distrugerile violente, dar şi de către îngroparea unor tezaure, precum cele de la Piscul lui Soare⁷¹. Ei vor pătrunde, în scopuri de jaf, adânc în Peninsula Balcanică, urmele lor fiind semnalate inclusiv în Grecia⁷². În cele din urmă ei vor fi învinşi, o parte s-au retras peste Dunăre, posibil ca unii să fi ajuns chiar în Transilvania, iar o parte, creştinându-se s-au stabilit în Imperiu. Constantin C. Giurescu⁷³susţine că, o parte au rămas în Dobrogea, iar urmaşii acestora sunt găgăuzii, aceştia migrând în secolul al XIX-lea şi în Basarabia.

Cumanii. Înrudiţi cu pecenegii şi uzii, cumanii aveau aceleaşi preocupări, respectiv creşterea animalelor, nu practicau agricultura, în schimb se ocupau de diferite meşteşuguri şi de negustorie⁷⁴. Cumanii îşi fac apariţia în Moldova între anii 1067 şi 1071, de aici respândindu-se

67 Ibidem, p. 126

68 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 69

69 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 257

70 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 243

71 Victor Spinei, op. cit., p. 129

72 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 261

73 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 243

74 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 261

ulterior şi în Muntenia, Oltenia şi Transilvania⁷⁵. Din acest spaţiu ei au organizat în perioada ce a urmat numeroase expediţii, atât spre Bizanţ, cât şi spre Ungaria, iar din secolul al XII-lea intensitate vor avea conflictele cu cnezatele ruseşti. Istoria cumanilor este legată şi de statul bulgaro-român al Asăneştilor; călăreţii cumanii fiind aliaţi de nădejde ai acestora⁷⁶. Dealtfel, cumanii vor participa alături de români şi bulgari la dese incursiuni în sudul Dunării.

Treptat cumanii se vor sedentariza, întemeind aşezări statornice.

Primele semne ale acestei sedendarizări au apărut în prima jumătate a secolului al XIII-lea. O parte însemnată a cumanilor se va creştina, ei adoptând creştinismul apusean. Pentru ei a luat fiinţă o episcopie, reşedinţa acesteia fiind jefuită şi distrusă de către năvălitorii mongoli.

Creştinarea în forma apuseană s-a făcut la presiunea Ungariei, iar ulterior a atras sprijinul papalităţii şi implicit al statului maghiar. Papa Grigorie al IX-lea a acordat indulgenţe celor care aveau să se ducă în dieceza cumanilor spre a-i ajuta pe nomazii proaspăt sedentarizaţi să-şi constriască case, sate şi biserici⁷⁷. Sedentarizarea a dus la fixarea unor căpetenii teritoriale, a diverşi şefi de ginţi şi triburi,„nobles şi reges”⁷⁸. Mulţi dintre aceste căpetenii se vor înrudi, căsătorindu-şi copiii cu familii nobiliare franceze şi maghiare, chiar soţia lui Ştefan al V-lea, mama regelui maghiar Ladislau Cumanul a fost de origine cumană⁷⁹.

Cu toată influenţa pe care au primit-o din partea occidentului, prin intermediul creştinătăţii latine, dar şi din partea populaţiei româneşti în spaţiul căruia se instalaseră, cumanii vor păstra multe din obiceiurile barbare. Obiceiurile de înmormântare sunt doar câteva dintre acestea. Un nobil francez, Nariot de Toucy, a asistat la o astfel de înmormâtare, povestirea lui, făcută în timpul unei expediţii cruciate, a fost consemnată de către cronicarul Joinville⁸⁰, pe care o reproducem:

75 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 69

76 Victor Spinei, op. cit., p. 135

77 Şerban Papacostea, op. cit., p. 69

78 Ibidem

79 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 247

80 Parte a acestei cronici este preluată de către Constantin C. Giurescu, în opera citată (p. 247), atunci când vorbeşte despre modul de viaţă şi obiceiurile cumanilor.

„Ne-a mai povestit acest senior o mare minunăţie întâmplată pe timpul când se afla el în armata cumanilor. Un bogat cavaler de-al lor fiind mort, ei săpară o groapă mare în care l-au aşezat cu multă pompă şi scump îmbrăcat, pe un scaun, şi au pus împreună cu el, de vii, pe cel mai bun cal şi pe cel mai bun ostaş al său. Înainte de a băga acest ostaş în groapă... fiind de faţă şi regele cumanilor şi alţi seniori puternici, aceştia şi-au luat rămas bun de la el, punându-i în chimir mulţime de bani de aur şi argint şi zicându-i fiecare: când voi veni eu în ceea lume, îmi vei întoarce ceea ce ţi-am împrumutat. Iar el răspundea: aşa voi face negreşit. Marele rege al cumanilor i-a dat apoi nişte scrisori adresate predecesorului său, fostului rege, unde atestă că (zisul ostaş) trăise foarte bine şi că-i slujise tot aşa, pentru care ruga să-l răsplătească. Apoi ostaşul a fost băgat în groapă de viu împreună cu stăpânul său şi cu calul, groapa s-a astupat cu scânduri bine ţintuite şi toată oastea s-a apucat să arunce deasupra-i pământ şi pietre, astfel că, înainte de a se înnopta, în memoria celor îngropaţi, s-a înălţat deasupra lor o mare movilă”.

Relaţiile dintre români şi migratorii turanici s-au schimbat în secolul al XIII-lea, pe măsură ce raportul de forţe se înclina în favoarea autohtonilor. Prezenţa cumanilor fiind tot mai puţin simţită. Aceştia au avut însă un rol foarte important în procesul de feudalizare, contribuind la cristalizarea relaţiilor feudale, la aparţia boierimii din spaţiul românesc.

Marea invazie tătaro-mongolă. Acest eveniment a fost de departe ceea ce a şocat cel mai mult Europa în primele secole ale mileniului II. De asemenea, marea invazie tătaro-mongolă a avut urmări considerabile, profunde asupra destinului istoric al popoarelor din Europa Răsăriteană.

Declanşarea ofensivei mongole a fost posibilă în condiţiile în care a fost încheiat procesul de unificare al triburilor de păstori de la sud de Baikal, realizată sub conducerea lui Gingis-han. Succesele deosebite ale mongolilor s-au datorat sistemului de organizare al armatei, mobilitatea şi spiritul extrem de întreprinzător. Cavaleria uşoară, foarte rapidă a fost arma lor secretă. La război participau toţi bărbaţii adulţi,

iar femeilor le revenea sarcina de a confecţiona echipamentul militar⁸¹. Disciplina era foarte riguros respectată, începând cu recrutarea şi dispunerea pe câmpul de luptă şi terminând cu retragerile strategice ori organizarea jafurilor. Numărul soldaţilor mongoli nu poate fi cunoscut cu certitudine, în orice caz el a fost de ordinul sutelor de mii. Adesea ei obligându-i pe cei cuceriţi să plece cu ei mai departe. Un teritoriu fiind atacat concomitent din mai multe direcţii. Cruzimea, măcelurile şi distrugerile lăsate în urmă de mongoli erau fără precedent. Comunităţile ce nu se supuneau erau distruse în totalitate, iar oamenii ucişi, cei ce se supuneau erau luaţi captivi. Pentru a evita eventualele revolte în teritoriile cucerite nu erau lăsaţi bărbaţi ce ar fi putut lupla. Toate acestea, după ocuparea Chinei de nord şi a Horesmului, s-au îndreptat spre vest, spre Europa. În anii 1221 – 1223, a fost organizată prima expediţie mongolă ce a atins nordul Mării Negre.

O nouă expediţie asupra Europei, socotită una dintre cele mai ample întreprinderi militare din istoria omenirii, a început în anul 1236, sub conducerea lui Ogodai. Campania a început prin atacul asupra bulgarilor de pe Volga⁸² (cei care respinseseră în 1223 atacurile mongole). La sfârşitul anului 1237 au fost declanşate atacurile asupra statelor ruseşti, acestea au căzut unul câte unul. Sub presiunea mongolilor, 40.000 de cumani au obţinut permisiunea de a se stabili în Ungaria, alţii au luat-o spre Balcani. Detaşamente de mongoli i-au urmărit pe cumani până în sudul Moldovei, atingând acest spaţiu încă din 1239. În anii 1240 –1241 cnezatele ruseşti sunt supuse. Kievul, cel mai important oraşrusesc de atunci, Volînia şi Haliciul sunt cotropite.

Izvoarele vorbesc despre faptul că armata tătaro-mongolă de la Halici număra 200.000 de oameni⁸³. De aici, Batu-han a decis invazia Ungariei în anul 1241. Ungaria în concepţia mongolilor, oferea suficient spaţiu deschis (preferat de tătari) pentru a constitui baza operaţiunilor ce urmau a se efectua spre Europa Vestică⁸⁴. Planul mongol era atacul concomitent al Ungariei, Poloniei, Moraviei şi a ţărilor din jur pentru a

81 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 439

82 Victor Spinei, op. cit., p. 158

83 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 118

84 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 15o

nu le oferi posibilitatea de a se alia sau organiza⁸⁵. O armată mongolă străbate Polonia de la răsărit la apus, trecând-o prin foc şi sabie.

Polonezii, silezienii, teutonii şi moravienii sunt învinşi. Era clar, aceştia nu vor ajuta Ungaria.

Din Polonia armata mongolă s-a îndreptat spre Ungaria, aici urma să facă joncţiunea cu armata ce o luase direct spre această ţară.

Una dintre cele mai importante armate mongole a intrat în Cumania apuseană⁸⁶, împărţindu-se în trei: o armată a înaintat spre Transilvania, de la est, spre Bistriţa, un corp a înaintat spre Ţara Bârsei, prin pasul Oituz (aceasta a învins armatele principelui transilvănean) şi, în fine, o a treia armată a anihilat opoziţia de la sud de Carpaţi. A urmat Ungaria.

Armatele regale maghiare au fost înfrânte la confluenţa râului Sajo cu Tisa, în aprilie 1241. În două luni, Polonia şi Ungaria, precum şi teritoriile controlate de aceste două state, erau la picioarele mongolilor.

Au urmat apoi teritoriile de la sud de Dunăre, Dalmaţia şi întreaga Bulgarie vor fi supuse de mongoli. Ungariei i-au trebuit mulţi ani pentru a se reface, expansiunea şi năzuinţele de supremaţie înspre est şi sud-est fiind stopate.

Chiar dacă mongolii s-au retras, în urma lor, în stepele nord -pontice a rămas un stat –Hoarda de Aur. O nouă expediţie mongolă din 1260 – 1261 a redus şi mai mult influenţa maghiară în spaţiul extra -carpatic. A fost perioada când voievodatele româneşti îşi vor afirma neatârnarea în relaţia cu regatul ungar.

Invazia mongolă a lăsat în urma ei o societate ce trebuia schimbată, mongolii contribuind din plin la prefacerile sociale şi juridice ce vor urma. Descrierea diverselor acţiuni ale tătarilor prin spaţiul românesc scot la lumină importante informaţii referitoare la locurile şi populaţia de aici. Interesante sunt relatările din Cântecul de jale (Carmen miserabile) al cronicarului orădean Rogerius⁸⁷. Acesta vorbeşte despre oamenii ascunşi prin păduri, despre femeile siluite, despre darurile ce trebuiau date năvălitorilor. Rogerius vorbeşte însă şi

85 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 444

86 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 15o

87Ştefan Pascu, op. cit., p. 162

despre oamenii care se întorceau acasă, despre recoltele care se strâgeau, despre alegerea conducătorilor (cel mai adesea dintre tătari).

Populaţia era însă supusă şi obligată să susţină noii conducători, mulţi dintre ei puşi în poziţiile vechilor chezi români⁸⁸. Au existat cu certitudine şi mulţi cnezi români ce s-au supus mongolilor. Rogerius evidenţiază şi un alt aspect, contradicţiile între nobilii maghiari şi regele ungar, mulţi dintre nobili dorind ca armatele regale să fie învinse, asta pentru a-şi atinge propriile interese. Astfel, ţinând cont de aceste informaţii, putem să avem o imagine asupra feudalismului maghiar.

Rogerius ne înfăţişează o imagine sumbră asupra Transilvaniei după retragerea mongolă. Oraşele distruse din temelii, biserici arse, drumuri impracticabile, multe regiuni fuseseră practic depopulate. În oraşul Alba Iulia nu au rămas decât zidurile bisericilor şi caselor dărâmate, care erau stropite cu sânge, în oraşul distrus văzându-se o mulţime de oase ale celor ucişi. Groaza mai este vizibilă şi în 1246, relatând situaţia din Episcopia de Alba Iulia, un document evidenţiază lipsa locuitorilor din oraş şi de pe moşiile episcopale⁸⁹. Cu toate exgerările, generate de emoţia trăirii unor astfel de momente, distrugerile tătare au fost foarte mari.

Im Dokument ASocialHistoryofRomanianSpace.FromtheBeginningofDacianstateuntiltheriseofModernity Brie,Mircea MunichPersonalRePEcArchive (Seite 124-131)