Societatea rurală. Obştea sătească

Cercetările de specialitate, după cum s-a mai arătat şi cu alte ocazii, confirmă existenţa unui important număr de aşezări rurale în spaţiul carpato-dunărean. Aceste aşezări sunt grupate, funcţie de spaţiul geografic (râuri, arii depresionare, orientări ale culmilor de dealuri sau munţi, păduri, etc.), în concentrări demografice mai mari sau mai mici.

Această lume rurală în secolele care au urmat retragerii aureliene din spaţiul nord-dunărean a cunoscut prefaceri importante, cauzele sunt între cele mai diverse, impactul cu migratorii fiind una dintre cele mai importante. În sânul obştilor săteşti, despre care am mai discutat şi în capitolul precedent, au loc schimbări de natură socială, economică sau politico-administrativă. Analizând lumea rurală din spaţiul românesc

88 Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1937, p. 120

89 Istoria Romîniei, vol. II, ..., p. 122

putem observa faptul că, până prin secolele VIII – IX această societate nu depăşise stadiul obştilor săteşti⁹⁰, de altfel, aceste forme de organizare se vor menţine multă vreme şi după aceste secole. Astfel, locuitorii ţinuturilor româneşti de la cumpăna dintre cele două milenii trăiau organizaţi în obşti teritoriale, acestea constituind forma fundamentală de organizare social-economică din acea vreme. Această realitate pare să aibă nuanţe diferite de la o regiune la alta, dar şi în funcţie de specificul grupurilor etnice cu care populaţia românescă intră în contact.

Urmărind specificul acestor obşti, putem concluziona că trăsătura fundamentală a acestor comunităţi era „munca şi consumul în comun”⁹¹, bazate, cel puţin în faza de început, pe relaţiile de rudenie dintre membrii comunităţii. Conducerea colectivă sau răspunderea comună erau de asemenea caracteristici ale acestei lumi rurale. Forma de proprietate specifică obştii era cea a îmbinării posesiunii colective şi individuale a pământului. Păşunile, pădurile, apele curgătoare şi bălţile erau stăpânite în devălmăşie, adică aparţineau întregii obşti, în vreme ce pământul arabil era împărţit în loturi individuale, acesta din urmă fiind lucrat separat de către membrii obştii. Aceste loturi individuale erau periodic reîmpărţite⁹², asupra lor neavându-se drept de transmitere ereditară. De obicei fondul funciar era reîmpărţit între familii din trei în trei ani, după necesităţi şi după posibilităţile de cultivare. Era practicat sistemul tragerii la sorţi, din acest considerent lotul individual al familiilor era numit şi „soartă”⁹³. Obştea continuă să fie guvernată de instituţiile de bază ale acesteia, respectiv, adunarea satului şi sfatul bătrânilor. Membrii comunităţii erau legaţi între ei prin solidaritate şi jurământ⁹⁴. Diferenţieri sociale existau, acestea nu erau însă foarte evidente, ele puteau fi totuşi observate între diferitele familii sau clanurii. Treptat nucleul familial restrâns capătă rolul unităţii economice de bază, alături de aceasta continuând să persiste reminiscenţele marilor familii patriarhale arhaice.

90 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 64

91 Ştefan Olteanu, op. cit., p. 148

92 Victor Spinei, op. cit., p. 102

93Ştefan Pascu, op. cit., p. 36

94 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 64

Pământul obştii era structurat din punct de vedere geografic: de o parte era câmpul, apoi pădurea, în alt loc erau apele, ogoarele, păşunile, viile, etc., fiecare dintre familii având drept de folosinţă comună şi individuală asupra pământului, „să stăpânescă şi din câmp, şi din pădure, şi din ape”⁹⁵. La această formulă, cum este de înţeles, se adăuga locuinţa din vatra satului.

Obştea sătească a fost forma de organizare preponderentă a populaţiilor agricole şi păstoreşti de la nord de Dunăre⁹⁶, fie că este vorba despre autohtoni sau migratori sedentarizaţi. Constituirea statelor medievale româneşti, precum şi impunerea statului feudal maghiar în Transilvania au grăbit procesul de aservire al obştilor. Cristalizarea relaţiilor feudale şi constituirea marilor proprietăţi funciare au accentuat ritmul acestui proces. Obştea sătească şi-au continuat existenţa şi în secolele următoare fiind premisa ce a dus la constituirea micilor proprietăţi libere, şi de asemenea, a făcut posibilă perpetuarea nucleelor unor aşezări ţărăneşti libere, în special în spaţiul colinar.

Existenţa în Transilvania, până târziu în evul mediu, a unor

„autonomii româneşti”, credem că îşi are explicaţia în persistenţa acestor obşti conduse de juzi, jupâni sau cnezi, ajutaţi de„oamenii buni şi bătrâni”⁹⁷. Adesea aceste obşti, de pe văile mai multor râuri, din vaste arii depresionare, se uneau în scopuri economice (în special comerciale), dar şi pentru a-şi spori puterea militară ori politică. Acest proces a condus la constituirea uniunilor de obşti, iar apoi la apariţia „ţărilor”, cnezatelor sau voievodatelor.

Majoritatea satelor româneşti din secolele VIII –XI sunt lipsite de fortificaţii. Cu toate acestea, ele posedă un sistem de apărare, respectiv unul natural. În scopul asigurării unei securităţi, cele mai multe dintre aşezări erau ridicate pe terasele înalte, pe promotori cu pante abrupte, în mijlocul poienilor. Tipul de locuinţă predominant era bordeiul (locuinţă adâncită la circa 1 m în pământ) şi semibordeiul (adâncit la 0,3 - 0,4 m). Locuinţele de suprafaţă sunt tot mai numeroase spre începutul mileniului II. Pereţii locuinţelor erau făcuţi din împletituri

95 Petre P. Panaitescu, op. cit., p. 106 -107

96 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 800 - 805

97Ştefan Pascu, op. cit., p. 36

de nuiele lipite cu lut şi susţinute de pari⁹⁸. Acoperişul, din stuf sau paie, de obicei în două ape, era fixat adesea cu pietre de râu sau lespezi de piatră. Aproape fără excepţie bordeiele aveau câte un cuptor pe una din laturi, acesta era alcătuit fie din lespezi de piatră, fie era pur şi simplu săpat în pământ⁹⁹. Cu mici deosebiri inventarul acestor bordeie este aproximativ acelaşi, reprezentând ceramică şi unelte, podoabele, deşi prezente, apar doar sporadic.

În aceste obşti săteşti nu exista o stratificare socială. Nu putem vorbi despre o clasă socială dominantă, procesul de stratificare feudală abia acum capătând contur. Aceasta nu înseamnă însă că oamenii din aceste obşti trăiau în egalitate deplină. Egalitatea social-juridică şi economică nu era respectată peste tot. Unele familii obţineau loturi mai bune şi mai mari, juzii şi cnezii erau aleşi de cele mai multe ori dintre familiile cu o situaţie materială mai bună. Aleşii obştii beneficiau de tot felul de avantaje în schimbul slujbelor administrative, juridice sau fiscale. Toate acestea au contribuit la apariţia unei stratificăti sociale în sânul obştilor săteşti, unii erau astfel mai „egali” decât alţii. Mai târziu aceşti conducători erau din tată în fiu, asta chiar dacă dregătoria nu era transmisă ereditar. Fără nici o rezervă de îndoială, contactul acestor obşti cu populaţiile migratoare, dominante din punct de vedere politic şi militar, a dus la adâncirea stratificării sociale, şi implicit la dezagregarea acestor comunităţi obşteşti.

Urmărind obştile săteşti, observăm evoluţia, de la forma arhaică, în care totul era deţinut în proprietate comună, spre etapa în care se conturează proprietatea individuală (familială) asupra lotului de pământ arabil ce era însă periodic reîmpărţit. În următoarea etapă, dreptul de folosinţă asupra lotului de pământ arabil se permanentizează¹⁰⁰. Proprietatea comună a obştii rămânând asupra apelor, pădurilor sau păşunilor. Descoperirile arheologice confirmă, în multe cazuri, apariţia unor locuinţe, dar şi existenţa unor necropole, mai bogate în inventar decât majoritatea.

98 Ştefan Olteanu, op. cit., p. 154

99 Istoria Românilor, vol. III, ..., p. 73 - 74

100Ştefan Olteanu, op. cit., p. 150

Obştea sătescă a fost o realitate puternică în viaţa social -economică la români, astfel încât ea a dăinut multă vreme chiar şi după feudalizarea societăţii. Forme ale organizării obşteşti se întâlnesc şi după pătrunderea feudalimului în sânul obştilor, continuând să coexiste atât proprietatea boierească, feudală, cât şi cea obştească. Rămăşiţele ei se păstrează în acele „sorţi” de pământ, care se acordau ţăranilor din satele obşteşti după nevoie; apoi judecii şi cnezii, „oameni buni şi bătrâni”¹⁰¹, stăpânirea devălmaşă a pământului, folosirea în comun a păşunilor, a pădurilor, a apelor, dreptul de precumpărare şi răscumpărare, responsabilitatea colectivă în materie fiscală şi penală, etc., sunt, de asemenea, urme ale vechii organizări obşteşti care a dăinuit în perioada feudalismului.