Răspândirea creştinismului la daco-romani

Creştinismul şi răspândirea acestuia nu a fost permis în Imperiul roman decât din perioada domniei împăratului Constantin cel Mare, mai precis după Edictul de la Milano din anul 313. La această dată Dacia nu mai făcea parte însă din acest imperiu. În aceste condiţii ne punem câteva întrebări fireşti: când au fost creştinaţi daco-romanii sau ce importanţă a avut latinitatea în răspândirea creştinismului la nord de Dunăre? Părerile sunt împărţite în acest sens. Este un fapt incontestabil că în Dacia au existat creştini şi înainte de părăsirea acesteia de către armata şi administraţia romană.

În acelaşi timp, chiar dacă autorităţile romane nu mai sunt prezente în Dacia, după anul 313, când creştinismul nu mai este prigonit în Imperiu, fiind recunoscut ca şi religie liberă, putem constata un intens proces de răspândire a religiei creştine şi la nord de Dunăre. Creştinarea populaţiei daco-romane a fost puternic sprijinită de numeroasele comunităţi creştine din provinciile romane sud-dunărene. În imediata vecinătate a Daciei fiind întemeiate mai multe episcopate creştine, aşa sunt cele de la Marcianopolis, Durostorum, Appiaria, Abrittus, Sexanta-Prista, Novae, Nicopolis (Moesia Inferior), Naissus (Dacia Mediterranea), Sirmium, Siscia şi Poetovio (Pannonia)²²⁰, sau cele de la Tomis şi Odessos²²¹, situate pe litoralul pontic, apoi cele de la Oescus, Castra Martis, Ratiaria şi Aquae (Dacia Ripensis), altele în Moesia Superior (Viminacium, Margum şi Singidunum)²²². Acest creştinism prezent în spaţiul carpato-dunărean era diferit de cel arian, îmbrăţişat de către goţi, aceasta reprezentând una dintre dovezile prezenţei unei populaţii latinofone la nord de Dunăre în perioada postromană²²³.

Analizând critic ştirile literare, descoperirile arheologice şi epigrafice (pe care le-a avut la dispoziţie la acea dată), Vasile Pârvan, în Contribuţiile epigrafice în istoria creştinismului daco-roman, lucrare apărută în anul 1911, ajunge la concluzia că începuturile creştinismului

220 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 630

221 Mihail Macrea, op. cit., p. 476

222 Istoria Romîniei, vol. I, ..., p. 631

223 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 587

în acest spaţiu pot fi plasate în secolul II al erei creştine²²⁴. În secolul al III-lea, dar mai cu seamă după anul 313, creştinismul s-a răspândit, generalizându-se în întreg spaţiul fostei Dacii. Pârvan susţine că, în secolele II - III creştinsimul a ajuns în Dacia prin intermediul numeroaselor persoane ce ajungeau aici dinspre provinciile orientale ale imperiului unde această religie se răspândise destul de mult. Armata romană avea foarte mulţi orientali şi, în acel timp creştinismul în orient era mai răspândit, putem spune că aceşti creştini din armată răspândeau în Dacia Traiană şi în celelalte provincii dunărene noua religie.

Legiunea a V-a Macedonica a fost mutată spre sfârşitul secolului I tocmai din Palestina, leagănul creştinismului în Dobrogea, la Troesmis (Igliţa), iar în urma cuceririi Daciei, la Potaissa (Turda)²²⁵. Din Dobrogea până în Austria de azi regiunile dunărene aveau în garnizoanele lor mulţi orientali, în legiuni ca X Gemina, XIII, XV dar şi-n cohorte, ca în cea de la Comagena Siriei. Ele au trebuit să aibă şi creştini în rândul soldaţilor. Au trebuit să fie creştini şi între coloniştii aduşi de Traian în Dacia. Iar fiindcă ei au fost aduşi, nu din Italia, unde legile opreau exploatarea ţărănimii, spre a nu rămâne latifundiile romane nelucrate, putem crede că între aceştia erau şi creştini. Prin relaţiile comerciale creştinismul se răspândea în spaţiul dunărean.

Un punct de vedere parţial în opoziţie cu teza lui Pârvan a fost exprimat de către Constantin Daicoviciu în perioada interbelică. Acesta susţine că în Dacia nu există monumente şi obiecte cu caracter creştin în secolele II – III. El recunoaşte că existau creştini în Dacia, dar aceştia erau puţini şi în nici un caz nu erau convertiţi aici, venind cu credinţa din altă parte, de asemenea aceştia nu aveau posibilitatea să se manifeste în viaţa publică, ridicându-şi lăcaşuri de cult. Astăzi, după mai multe decenii de cercetări putem avea certitudinea existenţei unor comunităţi creştine în Dacia, chiar dacă modeste, încă înaintea retragerii aureliene.

O altă concluzie este aceea că majoritatea descoperirilor ce vorbesc despre creştini la nord de Dunăre se referă la perioada secolelor IV –

224 D.M. Pippidi, op. cit., p. 481

225 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 140

VI²²⁶. Analizând informaţiile oferite de noile descoperiri putem preciza faptul că în secolele II – III pot fi găsite începuturile creştinismului la nord de Dunăre, iar după ce Constantin cel Mare acordă libertate de credinţă creştinilor această religie s-a generalizat la nivelul întregului spaţiu şi la o cât mai numeroasă populaţie. O etapă importantă, din punct de vedere al răspândirii creştinismului, a fost perioada de după retragerea aureliană şi până la edictul lui Constantin. În respectiva perioadă foarte mulţi creştini ce au fost prigoniţi (mai ales în timpul lui Diocleţian) s-au refugiat la nord de Dunăre unde puteau să beneficieze de libertate religioasă. Credem că numărul celor care au ajuns pe această cale la nord de Dunăre, romanizaţi sau nu, a fost destul de important.

Începând cu secolul al IV-lea răspândirea creştinismului s-a intensificat şi datorită acţiunilor mult mai bine organizate ale episcopiilor din Imperiu, mulţi misionari fiind trimişi la nord de Dunăre.

O convertire „în masă” a populaţiei din Dacia a început în jurul anului 350 şi a ţinut până în preajma anului 450²²⁷, activitatea lui Niceta din Remesiana, şi a altor misionari, fiind deosebit de importantă în acest sens. Dacă până la începutul secolului IV creştinismul daco-roman era răspândit cel mai adesea prin intermediul persoanelor originare (sau care au locuit aici o perioadă) din Orient, acum implicaţi în acest proces sunt chiar locuitorii Imperiului din această regiune. Creştinismul răspândit după aceasta este puternic legat de latinitate, având chiar forma latină²²⁸. Nu dorim a intra în dispute de genul că acest creştinism era catolic, iar cel venit dinspre orient era ortodox. Chiar dacă mulţi dintre cei ce s-au ocupat de acest subiect au pus accent pe una sau alta dintre cele două dimensiuni ale creştinismului atunci când au vorbit despre credinţa creştină din spaţiul românesc. Considerăm că pentru aceste secole nu trebuie să ne permitem să vorbim încă de ortodoxie sau catolicism.

Caracterul latin este dovedit de importanţii termeni bisericeşti păstraţi în limba română, şi care sunt de origine latină. Dumnezeu, biserică, a boteza, a cuminica, sărbătoare, înger, păgân, creştin, păcat,

226 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op. cit., p. 104 – 106

227 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 145

228 Mihail Macrea, op. cit., p. 478

cruce, etc., ori nume ale unor sărbători precum: Crăciun, Rusalii sau Florii sunt de origine latină²²⁹. Numeroase obiecte creştine, datate pentru secolul al IV-lea, sunt originare din sudul Dunării, dar şi din Pannonia, Ilyricum sau Italia²³⁰.

Importantă este, după părerea noastră, precizarea potrivit căreia răpândirea creştinismului de limbă latină (fie că avem în vedere acţiunea oficială a bisericii, prin misionari, fie că discutăm despre acţiunile izolate ale transfugilor creştini) a fost posibilă datorită prezenţei numeroasei populaţii vorbitoare de limbă latină la nordul Dunării. În acelaşi timp creştinismul a reprezentat una din formele de difuzare a latinităţii în secolele ce au urmat retragerii romane din Dacia. Cu timpul, după modelul obiectelor paleocreştine aduse din Imperiu, în unele ateliere nord-dunărene sunt produse obiecte de cult (cruciuliţe, tipare din piatră sau lut, etc.)²³¹. Astfel de ateliere au fost descoperite în multe localităţi din fosta provincie.

4.3. Populaţiile migratoare şi contactul cu autohtonii