Dreptul roman şi structurile social-juridice

Societatea romană clasică era împărţită în mai multe structuri social-juridice, în ordine politice şi sociale. Aceastăîmpărţire era făcută în funcţie de origine şi de avere. A diviza această societate între patricieni şi plebei nu este suficient. În timpul Republicii conflictele între cele două grupuri au dus la obţinerea unor importante drepturi politice şi sociale pentru plebei, care au obţinut accesul spre magistraturi. Încă din anul 451 î.Hr., plebeii au reuşit să codifice vechile cutume în Legea celor XII Table, prin acest act juridic era anunţat principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legilor¹³². Sfârşitul Republicii a consemnat o reducere a numărului patricienilor la aproximativ 30 de familii. În schimb se va forma o nouă aristocraţie, ce

128 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 153

129 După lăsarea la vatră foarte mulţi dintre veterani au ales să rămână în Dacia, ocupând poziţii importante în structura social-economică şi administrativă a provinciei.

130 Istoria Românilor, vol. II, ..., p. 157

131 Ibidem, p. 158

132 Ovidiu Drimba, op. cit., p. 717

include atât patricieni, cât şi plebei îmbogăţiţi, membri ai Senatului sau persoane ce deţinuseră înalte magistraturi.

Putem identifica două criterii de stratificare a populaţiei Romei antice. În primul rând, putem să facem o delimitare între diferitele componente ale acestei populaţii după criteriul economic, discutăm în acest caz de o stratificare social-economică. În al doilea rând, în societatea romană, există o clară delimitare juridică între aşa-zisele ordine, avem în vedere prin urmare o stratificare social-juridică.

În ceea ce priveşte structura social-economică, separaţia este clară – există o categorie a proprietarilor şi una a producătorilor. Din rândul proprietarilor făceau parte: aristocraţia latifundiară, ce se bucura de importante drepturi şi privilegii social-politice, proprietarii de companii şi mari ateliere meşteşugăreşti, bogaţi şi foarte influenţi şi aristocraţia urbană, ce trăia din resursele funcţiilor pe care le îndeplinea. Producătorii îi includeau în primul rând pe sclavi, care reprezentau baza producţiei, reprezentând cea mai mare parte a populaţiei statului roman, pe liberţi, incluzând persoanele eliberate din sclavie, şi pe oamenii liberi, persoane ce trăiau din munca pe care o prestau.

Ierarhia socială determinată de criteriul economic este dublată de stabilirea unor ranguri precise, de o stratificare social-juridică.

Poziţia cea mai privilegiată din acest punct de vedere este ocupată de către cetăţenii romani, aceştia bucurâdu-se de patru fundamentale drepturi: de a se căsători, de a face comerţ, de a participa la viaţa politică (alegând sau fiind aleşi) şi de a avea o avere privată. Urmau apoi, străinii sau peregrinii, numărul acestora a crescut foarte mult pe măsură ce s-a extins imperiul, liberţii şi sclavii, aceştia din urmă fiind consideraţi „forţa de muncă mişcătoare, vorbitoare”.

Aceste două încercări de stratificare a populaţiei Romei antice se întrepătrund, este vorba în ambele cazuri despre stratificarea aceleeaşi populaţii. Nu putem pune semnul egal între cetăţenii romani şi componenta proprietarilor sau aristocraţie, deşi este evident că aristocraţia se bucura (sau era condiţionată!) de privilegiile cetăţeniei romane. În acelaşi timp este destul de evident că structurile social -juridice ale sclavilor sau liberţilor făceau parte, în marea lor majoritate, din structurile social-economice ale producătorilor.

O clasică delimitare a populaţiei statului roman a fost făcută în ordine politice şi sociale. Astfel, existau ordinul senatorial, ordinul cavalerilor, plebea şi sclavii.

Ordinul senatorial. Numărul senatorilor a fost fixat de către Augustus la 600¹³³, această cifră nefiind depăşită. În timpul Republicii aceştia au posedat averi foarte mari, fiind capabili de a construi mari edificii publice. Averile acestora s-au diminuat însă datorită suprimării unor vechi privilegii. Originea lor putea fi şi alta decât Roma sau Italia.

Începând cu Traian însă senatorii sunt „îndemnaţi” să cumpere pământ în Peninsula Italică, fiind astfel legaţi de Roma. Ei se distingeau şi prin îmbrăcăminte, purtau toga cu bandă lată de purpură şi încălţăminte de culoare roşie. În teatru ei aveau locuri rezervate¹³⁴. Din punct de vedere economic începând cu secolul II d.Hr. ei sunt tot mai dependenţi de împărat. Patrimoniul minim al unui senator a fost stabilit la 250.000 denari¹³⁵. Împăratul are dreptul de a alege senatori, dar şi dreptul de a retrage această calitate.

Ordinul cavalerilor. Prin poziţia pe care o ocupau aceştia se aflau între nobilis şi poporul de rând¹³⁶. Numărul lor este mult mai ridicat, fiind estimat 25.000 numai în Roma şi Peninsula Italică. Averea acestora trebuia să treacă de 100.000 denari. Începând din secolul IV d.Hr. ordinul nu mai indică o demnitate militară ci îi include pe cetăţenii bogaţi ce nu intrau în Senat. Ei nu puteau deţine magistraturi, în schimb se ocupau de afaceri, interzise senatorilor¹³⁷. Nu făceau însă comerţ¹³⁸, negustoria fiind dispreţuită şi lăsată la dispoziţia oamenilor liberi, liberţilor sau sclavilor imperiali. Această aristocraţie de rangul al doilea purta ca şi semn distinctiv inelul din aur şi toga tivită cu o fâşie îngustă de purpură¹³⁹.

Plebea. Pe lângă aristocraţie şi micii meşteşugari sau micii proprietari, existau în mediul urban o categorie de oameni foarte săraci,

133 Iosif Constantin Drăgan, op. cit., p. 64

134 Ovidiu Drimba, op. cit., p. 717

135Iosif Constantin Drăgan, op. cit., p. 64

136 Ovidiu Drimba, op. cit., p. 717

137 Ibidem

138Iosif Constantin Drăgan, op. cit., p. 66

139 Ovidiu Drimba, op. cit., p. 717

ce trăiau din mila publică. Numărul acestora la Roma se ridica la aproximativ 700.000 de persoane. Originea acestora este diferită; mulţi dintre aceştia au fost ţărani liberi ce şi-au pierdut pământurile în favoarea aristocraţiei.

Sclavii. Aceştia se găseau pe ultima treaptă a societăţii romane.

Ei proveneau din războaie. Romanii întreprindeau de multe ori campanii militare doar cu scopul de a „aproviziona” piaţa romană cu sclavi. O altă sursă a sclaviei era vânzarea-cumpărarea de sclavi, existau târguri şi pieţe speciale pentru sclavi. Sclavii puteau proveni şi prin naştere sau atunci când nu puteau să-şi plătească datoriile¹⁴⁰. Cei mai mulţi dintre sclavi erau din categoria celor ordinari, ce trebuiau să îndeplinească munci foarte grele în agricultură, mine sau ateliere meşteşugăreşti. O situaţie ceva mai bună o aveau sclavii publici, ce erau folosiţi în administraţia imperială sau ca mici funcţionari în mine, mai existau apoi sclavii privaţii ce erau folosiţi în administrarea unor prăvălii sau ateliere. Cea mai bună condiţie o puteau însă obţine sclavii imperiali.

Aceştia devin foarte puternici, din punct de vedere economic, gestionând averi foarte mari. Multe activităţi economice, considerate strategice, erau administrate direct de către împărat, şi, de foarte multe ori aceasta se făcea prin intermediul sclavilor imperiali. Transportul de sare din Galia sau de grâu din Egipt a fost de multe ori făcut de către aceştia. Puterea economică a acestora este dovedită şi de monumentele funerare pe care le ridică pentru familiile lor sau ale stăpânului. La Sarmizegetusa romană un sclav a ridicat chiar un templu pentru zeiţa Celestis Virgo Augusta¹⁴¹, semn al unei consolidate poziţii economice, juridic însă acesta era tot un sclav, inferior celui mai sărac dintre plebei.

2.3. Caracterizarea structurilor sociale în Dacia Romană