Imaginea familiei în vechiul drept românesc

Lipsa în vechiul drept românesc a unor informaţii complete referitoare la familie, în general, şi la căsătorie, în particular, se datorează în special faptului că acest drept a fost în mare măsură unul nescris²⁵. Legiuirile apărute în secolele XVI-XVII fac numeroase referiri la familie, majoritatea acestora însă fac trimitere la texte împrumutate din legislaţia bizantină. Pravila lui Matei Basarab face referire, de exemplu, atât la actul căsătoriei, cât şi la modalitatea în care era reglementat eventualul litigiu al bunurilor în cazul unui divorţ²⁶. Codul lui Caragea²⁷, făcând trimitere atât la legislaţia bizantină, cât şi la cea austriacă, ne prezintă un tablou al logodnei, al înţelegerii dintre cele două familii cu privire la căsătorie, iar apoi este amintită obligaţia darurilor de dinaintea nunţii²⁸. Obligaţiile partenerilor sunt reglementate de asemenea în Legiuirea lui Calimach, unde se fac referiri privitoare la logodnă, zestre, cununie, dar şi la „moartea soţului”, caz în care soţia moştenea „din averea soţului”²⁹.

Motivele desfacerii căsătoriei sunt prezentate în Îndreptarea legii lui Matei Basarab (1652), lucrare în care pe lângă unele traduceri ale unor legi bizantine apar şi numeroase texte din legiuirile lui Vasile Lupu³⁰, dar şi ale lui Matei Basarab. Căsătoria înceta în mod natural prin moarte. Soţul rămas în viaţă se deslega de obligaţia contractată şi putea să contracteze o nouă căsătorie³¹. Cele două acte care puneau capăt căsătoriei: moartea şi divorţul, sunt preluate în mare parte din legislaţia bisericească şi de stat bizantină. La desfacerea căsătoriei prin moarte trebuia să se ţină cont de două situaţii: dacă existau copii şi dacă nu existau copii la moartea unuia dintre soţi. În cazul existenţei copiilor, Matei Basarab, inspirându-se din legile lui Leon Înţeleptul, prevede următoarele: „cării mueri va muri bărbatul şi a doua oră nu se va mărita, aceea să aibă trebă să-şi ţie darurile cele dinaintea nunţii şi toată zestrea ei, iară în bucatele bărbatului ei, să aibă parte atâta, cât ar avea un copil al ei şi cu acelea să fie volnică să

21 Dumitru D. Mototolescu, op. cit., p. 14

22 Apud Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Bucureşti, 1987, p. 150-192

23 Dumitru D. Mototolescu, op. cit., p. 26-30

24 Ibidem, p. 31-36

25 Ibidem, p. 37

26 A se vedea în acest sens Pravila lui Mateiu Basarab publicată de către Ioan M. Bujoreanu în Collecţiunea de legiuirile Romăniei vechi şi celei noii, Bucureşti, 1885

27 I. Palade, Codul lui Caragea, Editura Librăriei Leon Alacalay, Bucureşti, 1907, partea a II-a, cap. II, paragrafele 1-13

28 Aceste daruri, potrivit Codului lui Caragea, aveau menirea de a pecetlui şi „oficializa” actul logodnei.

29 Dumitru D. Mototolescu, op. cit., p. 39

30 Istoria Romîniei, vol. III, editat de către Academia Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1962, p. 267-268

31În textul legilor amintite este specificată condiţia: „dacă alte obstacole nu i se opun”. Se fac trimiteri în acest sens la moartea naturală şi moartea artificială („civilă” - intrarea în viaţa monahală). Era apoi făcută distincţia între încetarea căsătoriei prin moarte şi încetarea acesteia

facă ce-i va fi voe”³². Potrivit aceleiaşi legiuiri, femeia mai păstra pe lângă darurile de dinaintea nunţii partea sa din averea soţului³³ (egală cu a unui copil) şi toate lucrurile de podoabă³⁴. Dacă existau copii, soţul rămas în viaţă „să nu se căsătorească a doua oară”, iar dacă va vrea să se căsătorească „să n-aibă niciodată nimic din zestrea şi darurile de dinaintea nunţii sau alte daruri” date soţului decedat. În cazul în care soţia murea fără să aibă copii, Pravila dispunea ca: „atunci nu ia bărbatul de în zestrele muiarii nemica, numai aşternutul patului, încă şi acela cu socotinţă şi darurile cele dinaintea nunţii”³⁵. Zestrea defunctei se întorcea la „moştenitorii ei”, la cei „cari i-au înmânat-o bărbatului”³⁶. Dacă unul dintre soţi rămânea văduv, iar din căsătoria lui nu rezultase niciun copil în viaţă, atunci averea familiei era împărţită în trei: una revenea soţului rămas în viaţă, alta rudelor soţului decedat, iar a treia parte era făcută pomeni.

Prevederea referitoare la pomeni a fost preluată din dreptul canonic bizantin. Indiferent dacă avea sau nu copii, soţul rămas în viaţă, în momentul în care contracta o nouă căsătorie, îşi pierdea dreptul de moştenire asupra averii soţului defunct. Desfacerea căsătoriei prin divorţ se putea face în următoarele condiţii: când unul dintre soţi uneltea împotriva domnului cu intenţii criminale; când primejduia viaţa celuilalt soţ;

dacă bărbatul îşi oferea soţia (sau doar încerca) altor bărbaţi, necinstind-o; dacă soţul îşi acuza nedrept soţia în faţa judecătorului că a săvârşit adulterul; dacă bărbatul avea altă femeie în casa lui; dacă bărbatul „va jigni demnitatea soţiei, sărutând în faţa ei o slujnică sau altă muiare proastă”³⁷; dacă bărbatul nu avea purtări oneste, dacă era tâlhar, dacă fura, prăda sau profana morminte. Mai era incriminată apoi „preacurvia bărbatului” sau „curvia” soţului cu o femeie slobodă, cazuri în care soţia putea de asemenea să ceară divorţul³⁸. Soţia îşi pierdea zestrea în folosul bărbatului dacă: ea ştia de uneltiri împotriva domnului şi nu îşi anunţa soţul; dacă nu-şi păstra cinstea, petrecându-şi viaţa în desfrâu; dacă uneltea, sau ştia că alţii uneltesc, împotriva vieţii soţului ei; dacă soţia, împotriva voinţei soţului ei, „se va scălda şi va petrece cu oameni streini”³⁹; dacă soţia fără motive întemeiate⁴⁰ şi fără cunoştinţa soţului va înnopta afară din casa soţului; dacă soţul îşi bănuia soţia „că se ţine cu vecinul”, iar aceasta nu îl asculta când acesta încerca să o oprească să meargă la vecin; dacă soţia participa, fără voia soţului, la jocuri şi asista la cursele de cai; dacă femeia precurvea sau, în cazul în care era iertată de soţ, nu înceta să-şi înşele soţul. În toate aceste cazuri soţia îşi pierdea

32 Apud Dumitru D. Mototolescu, op. cit., p. 46

33 Dreptul sârb acordă soţiei, fie că era bogată, fie că era săracă, o pătrime din averea soţului.

Ibidem, p. 47

34 În această categorie erau incluse: lănţişoarele, cerceii, inelele şi gherlandele „făcute ei dar pentru logodnă şi pentru numele său”.

35 Pravila lui Mateiu Basarab..., aliniatul 4 al glavei 272, partea finală.

36 Ibidem

37 Apud Dumitru D. Mototolescu, op. cit., p. 53

38 Ibidem, p. 52-53

39 Acelaşi paragraf al legii incriminează soţia care stătea la masă cu beţivii sau dacă se „îmbăia”

în prezenţa unor bărbaţi străini (Pravila lui Mateiu Basarab, glav. 214, alin. 4). Trebuie precizat în acest context faptul că Biserica ortodoxă nu permitea „scăldatul”, „îmbăierea” împreună a persoanelor de sex diferit dacă persoanele respective nu făceau parte din aceeaşi familie.

40 În textul Pravilei ne sunt prezentate motivele scuzabile, pentru care soţul nu putea cere desfacerea căsătoriei, şi implicit pierderea zestrei de către soţie. Aceste motive erau următoarele: „afaceri neaparat trebuincioase sau boală, împiedicări să vină acasă sau că a fost osândită la închisoare sau din cauza maltratării soţului, a căutat scăpare la vecini, în lipsa casei părinteşti, sau, că a gonit-o cu intenţii, ca el să se însoare cu alta”.

dreptul asupra zestrei şi a darurilor primite înainte de nuntă. Legiuirea lui Vasile Lupu mai prevedea un caz izolat la care cea a lui Matei Basarab nu face nicio referire şi anume: „muerea văduvă, care în decursul anului de văduvie făptuieşte preacurvie să piardă zestrele sale în favoarea rudelui bărbatului”⁴¹. Legiuirea lui Matei Basarab reglementează şi cazurile în care era „desfăcută căsătoria fără pedeapsă”. Acest tip de divorţ era posibil dacă erau îndeplinite una din următoarele condiţii: impotenţa soţului⁴²; impotenţa şi sterilitatea soţiei⁴³; dacă soţia nu era fecioară la căsătorie⁴⁴; dacă unul dintre soţi ajungea rob⁴⁵; când unul dintre soţi era de o altă religie sau confesiune, alcătuind o „amestecare rea” şiun „lucru ruşinat”⁴⁶; dacă unul dintre soţi este bolnav⁴⁷; când unul dintre soţi se călugărea⁴⁸.

Aceste „îndrumări” ale lui Matei Basarb şi Vasile Lupu nu şi-au păstrat puterea legiuitoare foarte mult după moartea acestora. Explicaţia ar fi una simplă. Compilările de legi ale celor doi domni români nu au corespuns întocmai cu „obiceiul pământesc”, fiind mai mult o culegere de legi străine, şi care corespundeau mai mult dreptului civil.

Pravilniceasca condică a domnitorului Alexandru Ipsilanti, apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cuprindea o serie de dispoziţii privitoare la dreptul civil.

Conţinutul acestei condici a fost „pus în legătură cu pravilele împărăteşti, cu obiceiul pământului şi poveţile Domnului”. La fel ca şi în textul legiuirii lui Matei Basarab, Pravilniceasca condică face o prezentare a modului în care putea fi încheiată o căsătorie. Căsătoriile dintre ortodocşi şi eretici erau nule şi „trebuiau imediat anulate”.

În categoria ereticilor intrau, potrivit reglementării din 1756 a patriarhului Chiril al V-lea al Constantinopolului, şi creştinii de rit apusean. Legiuirea lui Ipsilanti a luat şi ea în discuţie, dezbătând problema moştenirii, cele două ipostaze: când la moartea unui soţ existau copii şi cea în care nu existau copii la decesulunuia dintre soţi. În cazul în care la moartea unui soţ rămâneau copii, partenerul rămas în viaţă primea o parte

„întocmai cât a unui copil”, asupra căruia avea drept de folosinţă pe toată durata vieţii,

41 Apud Dumitru D. Mototolescu, op. cit., p. 56

42 Era stabilită, la fel ca şi în legislaţia bizantină, o perioadă de trei ani după care, dacă soţul era în continuare impotent soţia putea cere divorţul.

43 Impotenţa, atât a soţului, cât şi a soţiei, trebuia probată în faţa judecătorului. În cazul femeii erau luate în calcul doar impotenţa şi sterilitatea ce a fost dovedită că a existat şi înaintea căsătoriei, „iar nu provenită după căsătorie”.

44 În acest caz textul Pravilei consemnează faptul că bărbatul putea cere divorţul, dar nu putea păstra zestrea femeii.

45 Era stabilită o perioadă de trei ani în care partenerul trebuia să aştepte întoarcerea celui înrobit.

46Se fac referiri clare şi explicite la căsătoriile şi familiile mixte. Acestea erau definite drept căsătoria dintre un „bărbat provoslavic şi o muiare eretică” sau o „muiare provoslavnică cu un bărbat eretic”. În acest caz, textul Pravilei, inspirat din Canoanele bisericeşti bizantine, cere (în realitate doar oferă posibilitatea n.n.) ca această familie să se despartă (în textul legiuirii apare formularea „atunci să se despartă”).

47 Dumitru D. Mototolescu, op. cit., p. 57

48 In acest caz era făcută precizarea despărţirii de viaţa laică a soţului ce s-a călugărit, iar de aici întreruperea oricărei forme contractuale laice sau civile. Spre deosebire de celelalte situaţii prezentate, soţul rămas în viaţa laică câştigă partea de moştenire care i s-ar fi cuvenit dacă partenerul ar fi murit. Mai mult, legiuirea lui Matei Basarab introduce, spre deosebire de legislaţia bizantină, principiul prin care soţul putea moşteni întreaga avere a partenerului ce s-a

fără însă a avea şi dreptul de vânzare a acestor bunuri⁴⁹. Condiţia păstrării acestei părţi atârna de supravieţuirea copiilor rămaşi în viaţă la moartea partenerului, astfel ea pierdea dreptul de folosinţă asupra părţii cuvenite ei, câştigând în schimb o treime din întreaga avere a soţului decedat⁵⁰. Această legiuire face distincţia dintre moştenirea

„prin mijlocul copiilor” şi prin aceea datorată „obrazului ce trăieşte dintre soţi”. Era astfel introdus principiul dreptului de moştenire prin copii⁵¹. Acest drept era însă condiţionat de obligaţia îngrijirii şi creşterii copiilor.

Codul Caragea, apărut în Ţara Românească la începutul secolului al XIX -lea⁵², după ce face câteva precizări la „contractul” încheiat cu ocazia logodnei, ne prezintă imaginea autorităţii bărbatului, care „intra în vigoare numai după săvârşirea nunţii”⁵³. Acest cod ne vorbeşte şi despre darurile date şi făgăduite cu ocazia logodnei, stabilind principiul restituirii acestora în cazul în care nunta nu s-ar mai fi făcut.

Încetarea căsătoriei era posibilă dacă unul din soţi murea sau în cazul în care căsătoria era desfăcută prin divorţ. Ambii soţi, atât bărbatul, cât şi femeia, purtau vina desfacerii căsătoriei (pierzând în acest fel dreptul asupra bunurilor obţinute înaintea căsătoriei ca dar din partea partenerului sa a familiei acestuia⁵⁴) în cazul în care încălcau dispoziţiile legale şi datoriile de soţ⁵⁵. Legiuirea lui Ioan Caragea reînnoieşte interdicţia căsătoriei dintre un creştin (ortodox n.n.) şi un necreştin⁵⁶(eretic sau păgân).

Alături de legiuirea lui Caragea din Ţara Românească, pravila domnitorului Scarlat Calimach din Moldova constituie cele mai importante şi relevante acte legislative de la începutul secolului al XIX-lea din Principatele Române. Codul lui Calimach ţine cont de obiceiul pământului, perpetuând inegalitatea civilă dintre pământeni şi străini. Această stare de lucruri s-a menţinut şi după introducerea Regulamentelor Organice. Un străin putea însă dobândi anumite drepturi politice dacă se căsătorea cu o pământeancă nobilă. Căsătoria devenea astfel un mijloc de promovare socială şi politică. Nici Codul lui Calimach nu admite căsătoria dintre creştini („provoslavnici”, adică ortodocşi) şi necreştini⁵⁷. Legiuirea ne prezintă nu doar formele de încheiere ale unei căsătorii, ci formele şi efectele desfacerii căsătoriei. Dacă pricina desfacerii căsătoriei era femeia, atunci aceasta pierdea: numele soţului, starea socială a acestuia, căpăta în schimb libertatea, fără niciun fel de control din partea soţului, în folosul căruia pierdea însă zestrea. Dacă vinovat era declarat bărbatul, acesta pierdea în folosul femeii, orice pretenţii de posesie sau folosinţă asupra zestrei şi a darurilor de dinaintea nunţii. În privinţa copiilor se prevedea ca aceştia să nu se împartă între

49 Dumitru D. Mototolescu, op. cit., p. 60

50 Femeia pierdea acest drept dacă se mărita fără să ţină anul de jale.

51 În textul legii era explicată de exemplu necesitatea „recompensării” femeii pentru „iuţimea durerilor, întristărilor şi primejdiile vieţii din cauza facerii de copii”.

52 Raul Popa, Căsătoriile mixte în ţările române în epoca modernă. Consideraţii juridice, în Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan (coord.), Căsătoriile mixte..., p. 55

53 I. Palade, op. cit., cap. II, paragrafele 3-7; I. Bărbătescu, Cursul dreptului civil român, Bucureşti, 1849, p. 513-517

54În paragraful 9 al legiuirii se face clar precizare cu privire la obligaţia soţului vinovat de a-i înapoia partenerului întreaga zestre, împreună cu toate darurile de dinaintea nunţii.

55 Codul amintit făcea în cazul femeii precizarea că „se va desface căsătoria pentru cugetarea muerii împotriva vieţii bărbatului sau pentru preacurvia ei”. În cazul bărbatului motivul pentru care soţia putea cere desfacerea căsătoriei era „cugetarea bărbatului împotriva vieţii sale sau pentru că avea ţiitoare” sau „pentru că se negustorea cu cinstea ei”.

56 Raul Popa, op. cit., p. 55

57 Ibidem, p. 56

părinţii despărţiţi⁵⁸, ci erau daţi soţului nevinovat. Costul întreţinerii lor era suportat de către tată, indiferent dacă era sau nu vinovat. Dacă soţul era sărac şi soţia bogată îi cădea acesteia sarcina întreţinerii şi educării copiilor. Codul lui Calimach face referiri şi la recăsătoria soţilor divorţaţi din vina unuia sau a ambilor soţi. Chiar dacă evidenţiază perceptele canoanelor bisericeşti bizantine cu privire la interdicţia unei noi

„uniuni”, actul legislativ a lui Calimach păstrează rezerva: „în caz de recăsătorire”.

Într-o astfel de situaţie legea prevedea să se realizeze un nou contract, „o nouă consimţire din partea părinţilor, o nouă celebrare a căsătoriei însoţită de noi contracte de zestre şi contrazestre”⁵⁹. Toate angajamentele luate cu ocazia primei căsătorii erau considerate nule şi neavenite. Soţul sau soţia vinovată de adulter putea să se recăsătorească doar după moartea vechiului partener.

Un important moment în ceea ce priveşte legislaţia cu privire la familie l-a constituit, în statul român format prin unirea din 1859, introducerea Codului Civil şi a principalelor legi din vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Nu ne propunem însă să discutăm cu această ocazie despre legislaţia statului român modern.