Elemente ale dreptului matrimonial greco-catolic

3. Elemente ale dreptului matrimonial greco-catolic

A lua spre dezbatere legislaţia ecleziastică, normele şi canoanele bisericeşti greco-catolice din perioada secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, credem că este o mare provocare născută din complexitatea situaţiei în sine. Unirea cu Roma a adus cu timpul şi apropierea de canoanele latine. Adoptarea legislaţiei bisericeşticatolice a fost făcută însă cu multă reţinere. Această situaţie s-a datorat în special imperativului păstrării identităţii şi specificului răsăritean al Bisericii unite. Plecând de la acest considerent putem observa complexitatea dreptului matrimonial greco-catolic. Luând în considerare această complexitate am putea identifica două posibile tendinţe în ceea ce priveşte evoluţia legislaţiei bisericeşti greco-catolice în general, a celei matrimoniale în special: prima, născută din spiritul de conservare şi de individualizare, o apropie foarte mult de poziţia Bisericii ortodoxe; a doua, izvorâtă din influenţele latine tot mai puternice odată cu stabilizarea şi conturarea unei Biserici plasate direct sub conducerea scaunului papal. Plecând de la aceste considerente am fi tentaţi să concluzionăm prin a accepta un punct de vedere comun: la începutul formării sale Biserica greco-catolică română a fost puternic influenţată de normele răsăritene, iar odată cu extinderea influenţei catolice au început a prevala normele şi canoanele latine. În sprijinul logic al acestei teorii ar putea veni şi încercarea statului austriac de a-şi impune propria legislaţie matrimonială, sprijinind şi sprijinindu-se, cel puţin la început, pe poziţia dominantă a Bisericii romano-catolice.

În ansamblu, legislaţia canonică greco-catolică ne apare din perspectiva amintită drept un amestec de norme vechi, de origine răsăriteană, peste care s-au impus normele Bisericii latine, dar şi legislaţia civilă a statului.

Pentru secolul al XIX-lea, cel puţin în prima jumătate a acestuia, normele bisericeşti privitoare la familie şi căsătorie erau încă puternic influenţate de legislaţia bisericească ortodoxă. Sorina P. Bolovan vorbeşte pentru această perioadă chiar despre

„norme şi canoane bisericeşti... identice pentru ortodocşi şi greco-catolici”¹¹². Explicaţia pe care o primim în sprijinul acestei afirmaţii se bazează: pe de o parte, pe faptul că unirea cu Roma nu a fost condiţionată de modificarea normelor dogmatice în această privinţă; iar pe de altă parte, doamna Bolovan ne propune un studiu comparativ între operele lui Samuil Micu¹¹³, Petru Maior¹¹⁴ şi Andrei Şaguna¹¹⁵. Un astfel de punct de vedere putem să-l luăm în considerare, cel puţin pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, asta cu precizarea că pentru această perioadă putem identifica şi numeroase încercări de introducere a normelor catolice în legislaţia Bisericii greco-catolice¹¹⁶. În

112 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 77

113 A se vedea Samuil Micu, Teologie dogmatică şi moralicească despre Taina căsătoriei, Blaj, 1801

114 A se vedea Petru Maior, Istoria bisericii românilor, Buda, 1813

115 Andrei Şaguna, Compendiu... şi Cunoştinţe...

116O intensă campanie de înnoire a legislaţiei greco-catolice cu norme din dreptul canonic latin poate fi observată chiar în perioada episcopului Ioan Bob (1784-1830). Printre altele a fost promovat celibatul preoţilor, apelul în faţa instanţelor Bisericii romano-catolice, apoi divorţul

faţa acestor încercări au existat însă numeroase reacţii de opoziţie, majoritatea preoţilor români uniţi refuzând să le accepte¹¹⁷. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea prezenţa acestor influenţe catolice în legislaţia bisericească greco-catolică era mult mai evidentă.

Printre lucrările canonice a căror funcţionare era luată în considerare în secolul al XIX-lea la românii greco-catolici, amintim Pravila¹¹⁸ şi Îndreptarea legii¹¹⁹. Prezenţa acestora printre legiuirile Bisericii unite este demonstrată de corespondenţa înalţilor ierarhi greco-catolici cu Nunţiatura de la Viena sau cu Sfântul Scaun¹²⁰.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub influenţa teologilor iezuiţi trimişi pe lângă scaunele diecezane, a unor episcopi mai zeloşi, dar şi urmare a influenţei tot mai puternice exercitate de legislaţia laică, putem observa pătrunderea unor norme catolice în legislaţia matrimonială greco-catolică¹²¹. Acest fenomen se poate uşor observa în cazul căsătoriilor mixte. Pentru gestionarea acestor familii au apărut stări conflictuale între cele două biserici româneşti. În acest conflict a intervenit, prin reglementările sale şi statul austriac. Prin decretul de toleranţă din 13 octombrie 1781, monarhia austriacă a intervenit în problematica gestionării acestor familii şi anume: „Dacă tatăl este catolic şi mama acatolică, copiii trebuie crescuţi şi educaţi după credinţa catolică. Dacă tatăl este acatolic, iar mama este catolică, copiii urmează pe părinţi după sex”. Mult mai „părtinitoare” ni se pare decizia luată prin decretul lui Iosif al II-lea din 1783, prin care era atribuit dreptul de oficiere a căsătoriilor mixte între ortodocşi şi greco-catolici preoţilor uniţi. Copiii urmau a fi crescuţi în spiritul Bisericii care administra aceste căsătorii (o astfel de prevedere nu exista în textul decretului, această tendinţă fiind consemnată ca urmare a excesului de zel din partea preoţilor greco-catolici). În general însă, chestiunea creşterii şi educării religioase a copiilor din cadrul căsătoriilor mixte era rezolvată pe baza înţelegerii dintre părinţi, şi eventual în conformitate cu indicaţiile legislaţiei laice, după orientarea sexuală¹²². Toate divergenţele şi cauzele matrimoniale urmau a se judeca, potrivit unui decret din 1792 dat de Francisc al II-lea, numai în faţa forurilor de judecată ale Bisericii unite¹²³. Aceste reglementări nu au fost însă respectate de către preoţi. În special, preoţii din mediul rural, ortodocşi sau greco-catolici, se amestecau reciproc în chestiunile matrimoniale ale celeilalte confesiuni. Plecând de la aceste realităţi, circularele lui Andrei Şaguna atrăgeau atenţia preoţilor ortodocşi să nu mai continue cu astfel de practici deoarece creau tensiuni ce „nu duceau la nimic bine”. Pentru reglementarea diferendelor cu privire la căsătoriile mixte, Şaguna, aşa cum am văzut, a propus ca aceste căsătorii să fie oficiate de către ambii preoţi.

puteau fi acordate decât de episcopi (a se vedea pentru mai multe informaţii M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1980, p.

546).

117 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 77

118 Este vorba despre Pravila tipărită la Govora în anul 1646. A se vedea în acest sens Pravila lui Mateiu Basarab publicată de către Ioan M. Bujoreanu în Collecţiunea de legiuirile Romăniei vechi şi celei noii, Bucureşti, 1885.

119 A se vedea Îndreptarea legii 1652, ediţie realizată de către Andrei Rădulescu (coord.), Editura Academiei, Bucureşti, 1962.

120Cecilia Cârja, Ion Cârja, op. cit., p. 42

121 Iudita Căluşer, op. cit., p. 175

122 Mihai Săsăujan, op. cit., p. 29

123 Apud Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 77

Dintr-o altă perspectivă, înaltele foruri ecleziastice catolice şi greco-catolice au depus eforturi de cunoaştere şi uniformizare a legislaţiei bisericeşti, inclusiv a dreptului matrimonial. Concordatul din 1855 a încercat să reglementeze raporturile dintre Biserică şi statul austriac. În vederea discuţiilor pe baza acestei reglementări a fost convocată la Viena o conferinţă (6 aprilie – 17 iunie 1856) cu participarea înalţilor clerici catolici, atât latini, cât şi uniţi. La această conferinţă au fost prezenţi şi episcopii români, în frunte cu mitropolitul Alexandru Sterca Şuluţiu. Discuţiile pe baza dreptului matrimonial s-au purtat pe baza celor câteva puncte divergente dintre cele două dogme.

Cele două viziuni nu convergeau în problema mariajului preoţilor, admiterea canonicilor căsătoriţi în capitlu, indisolubilitatea matrimoniului, dar şi căsătoriile mixte dintre catolici şi acatolici¹²⁴. Alte dezbateri au urmat la Blaj în perioada 13-21 septembrie 1858¹²⁵. Şi cu această ocazie punctul de vedere pontifical referitor la căsătoriile mixte prevedea necesitatea doar a „asistenţei pasive” a preotului catolic. A urmat apariţia în 1862 a lucrării de drept canonic (singurul tratat de drept apărut în sânul Bisericii catolice române de rit oriental în secolul al XIX-lea) Enchiridion juris ecclessiae orientalis catholicae, scrisă de episcopul de Oradea, Iosif Papp-Szilágyi.

Episcopul orădean, după ce face în lucrarea din 1862 trimitere atât la dreptul canonic latin, cât şi la scrierile canonice bizantine, prin lucrarea Chatehismul Unirei tuturor românilor (1864), se pronunţă pentru „acceptarea catolicismului în toată perfecţiunea şi splendoarea lui”, asta cu toate că era de acord cu „păstrarea ritului oriental aprobat de papă”¹²⁶.

Participarea clericilor români uniţi la conciliul de la Vatican (1869-1870) este un moment semnificativ din perspectiva dreptului matrimonial greco-catolic. La lucrările conciliului au participat din partea Bisericii Române Unite doi reprezentanţi:

mitropolitul Ioan Vancea şi episcopul de Oradea Iosif Papp-Szilágyi. Căsătoria clerului şi funcţionarea tribunalelor ecleziastice în cauze matrimoniale i-au preocupat în primul rând pe prelaţii români. La doi ani după conciliul de la Vatican a urmat întâlnirea provincială a Bisericii greco-catolice româneşti desfăşurată în perioada 5-14 mai 1872 la Blaj¹²⁷. Lucrările finale şi concluziile conciliului au fost publicate prin Decretele sale finale, constituind „o primă constituţie a provinciei greco-catolice”¹²⁸. Aspectele matrimoniale se regăsesc în partea a V-a (Despre sfintele sacramenete), în capitolele VIII (Despre sfânta căsătorie)¹²⁹ şi IX (Despre căsătoriile mestecate)¹³⁰, apoi, în partea a VII-a (Despre viaţa clerului), capitolele IV (Despre preoţii însuraţi)¹³¹ şi V (Despre căsătoria a doua din ordurile sacre)¹³², precum şi în partea a X-a (Despre judecăţile

124 Potrivit canoanelor catolice o căsătorie mixtă putea fi declarată validă, chiar dacă era ilicită, doar atunci când se încheia şi cu asistenţa pasivă a preotului catolic. Această asistenţă pasivă nu era însă acceptată de către practica orientală, potrivit căreia o căsătorie era validă doar atunci când avea binecuvântarea preotului(asistenţa pasivă era prin urmare insuficientă şi limitată de valoare).

125 Apud Cecilia Cârja, Ion Cârja, op. cit., p. 44

126Iudita Căluşer, op. cit., p. 75-76

127 Ibidem, p. 76-77

128 Cecilia Cârja, Ion Cârja, op. cit., p. 47

129 Decretele Conciliului prim şi al doilea ale Provinciei bisericeşti greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş (în continuare Decretele Conciliului prim şi al doilea...), Blaj, 1927, p. 54-57

130 Ibidem, p. 58

131 Ibidem, p. 79-80

bisericeşti), capitolul II (Despre tribunalele bisericeşti)¹³³. Aceste problematici au fost reluate cu ocazia celor două concilii provinciale care au mai urmat în anii 1882 şi 1900¹³⁴. Cele trei Concilii primeau nu numai cele patru puncte „florentine”, ci şi întreaga învăţătură a Bisericii catolice. Cu toate acestea, în dreptul matrimonial discuţiile pe baza punctelor sensibile s-au păstrat, iar Biserica greco-catolică şi-a păstrat dreptul de decizie şi punctul de vedere propriu. Decretele celui de-al doilea conciliu, desfăşurat în perioada 30 mai – 6 iunie 1882, se apleacă, în raport cu precedentele, mai mult asupra unor chestiuni de ordin procedural. Problemele matrimoniale sunt tratate în partea a IV-a, intitulată: Instrucţiune pentru judecătoriile bisericeşti din provincia metropolitană greco-catolică de Alba-Iulia şi Făgăraş privitor la cauzele matrimoniale¹³⁵. Alte texte cu valoare teologică şi procedurală sunt lucrările lui Ioan Raţiu (Prelecţiuni teologice despre matrimoniu, impedimente, procedură...¹³⁶) şi Iuliu Simon (Instrucţiunea practică pentru causele matrimoniali ...¹³⁷). Spre deosebire de lucrarea lui Ioan Raţiu, care face o prezentare a legislaţiei ecleziastice fără să aducă schimbări procedurale sau dogmatice, în lucrarea lui Iuliu Simon se simte o uşoară influenţă a legislaţiei civile. De altfel, autorul nu se fereşte să amintească şi să facă trimitere la „legea interconfesională din 1868”. Copiii rezultaţi în urma unei căsătorii mixte, puteau acum să fie crescuţi şi într-o altă religie decât cea greco-catolică. „Copiii de sexul bărbătesc să urmeze religiunea tatălui, iar cei de sexul femeiesc religiunea mamei”¹³⁸.

La o vedere de ansamblu, legislaţia matrimonială greco-catolică din perioada secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea evidenţiază încercarea ierarhilor greco-catolici de a organiza şi acorda un statut cât mai clar Bisericii Române Unite. Păstrând originea sa orientală, legislaţia Bisericii unite a fost tot mai mult influenţată de către normele şi canoanele latine, iar din încercarea de păstrare a propriei identităţi în faţa presiunilor latine şi orientale, Biserica a acceptat să comunice cu statul, modernizându-se în acest fel.