Această localitate avea din punct de vedere etnic o populaţie mixtă (la 1880, din totalul de 342 de locuitori, 131 erau români, iar comunitatea maghiară de aici număra 170 de persoane; la 1900, dintre cei 488 de locuitori, 201 erau români, în vreme ce maghiarii era în număr de 287). Compoziţia etnică este reflectată şi în structura confesională a populaţiei din localitate: maghiarii erau calvini, iar românii erau majoritar greco-catolici (comunitatea ortodoxă număra doar 32 de persoane la 1880, iar la 1900 aceasta a crescut la 43 de enoriaşi).
În perioada cercetată, preotul greco-catolic din localitate a încheiat 101 căsătorii, reprezentând o medie de 2,02 căsătorii/an. Din totalul acestora, 20 sunt mixte inter-confesional (19,8%). Din punct de vedere confesional, toate aceste căsătorii mixte sunt încheiate cu parteneri de confesiune O. Cum în localitate numărul ortodocşilor era destul de redus, tinerii GC din Ioaniş s-au orientat către posibili parteneri din afara localităţii. Toate căsătoriile mixte implicau în aceste condiţii parteneri ortodocşi din alte localităţi. De altfel, numărul căsătoriilor ce implică cel puţin un partener din alte localităţi (sunt şi cazuri când ambii parteneri sunt din afara localităţii) este destul de ridicat (73 de căsătorii din 101). Aşa cum vom vedea în momentul în care vom analiza localităţile de unde provin cei care se căsătoreau, între localităţile din această zonă există un schimb de populaţie, prin căsătorie, uşor vizibil.
Un fapt, amintit de către noi şi cu ocazia analizei căsătoriilor mixte la nivelul întregului protopopiat, stârneşte curiozitatea în momentul analizei acestui fenomen în această localitate: preotul GC din localitate a raportat în anul 1892 două căsătorii
încheiate între băieţi GC şi fete CH114, în registrul parohial însă el nu consemnează aceste căsătorii115. Părerea noastră este aceea că preotul GC a raportat episcopiei două căsătorii, ceau implicat doi enoriaşi ai parohiei, asta cu toate că aceste căsătorii au fost încheiate de către preotul reformat din localitate.
Din punctul de vedere al repartiţiei pe cele două sexe a căsătoriilor mixte, observăm o egalitate între opţiunile femeilor (50%) şi cele ale bărbaţilor (50%). Dacă în schimb ţinem cont şi de cele două căsătorii GC/CH, atunci acest raport înclină uşor în favoarea bărbaţilor, ce par a fi mai uşor dispuşi să-şi aleagă un partener de altă etnie decât femeile.
Confesiunea şi locul de origine al partenerilor
Anul Nr.
114 A.N-D.J. BH, Fondul Episcopiei Greco-Catolice Oradea, dos. 479/1892, f. 2-9
115 Idem, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 557, f. 8
Anul Nr.
Sursă: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 557, f. 1-14
Întâmplător, sau nu, la fel ca şi în localitatea Şuncuiuş de Beiuş, în anul 1908 sunt înregistrate şi de această dată mult mai multe căsătorii decât în anii precedenţi.
Asemănareadintre cele două parohii continuă prin faptul că şi în acest caz există o zi (24 februarie) în care sunt consemnate 3 din cele 7 căsătorii înregistrate în acest an116.
Domiciliul soţilor la căsătorie
Soţul Soţia
Localitatea Cazuri consemnate Localitatea Cazuri consemnate
Ioaniş 47 Ioaniş 67
Sursă: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 557, f. 1-14
116 Ibidem, f. 13
Urmărind distribuţia celor doi soţi în funcţie de localităţile lor de domiciliu, observăm, cum era normal, faptul că majoritatea acestora erau din Ioaniş. Raportat la cele două sexe, se constată o mobilitate mai mare a bărbaţilor (în acest caz 47,5% din totalul celor ce se căsătoresc sunt din localitate) în comparaţie cu femeile (66,3% dintre acestea provin din localitate). Şi sub raportul diversităţii localităţilor de origine, în cazul femeilor se constată o varietate mult mai scăzută decât în cazul bărbaţilor. Un alt aspect constatat este acela al ponderii ridicate a partenerilor din unele localităţi: din Şuncuiuş de Beiuş de exemplu, în localitate vin să se căsătorească 17 persoane (8 bărbaţi şi 9 femei). Aceeaşi situaţie se poate observa şi în cazul localităţilor Feneriş, Fiziş sau Finiş. Dacă analizăm comparativ acest fenomen în mai multe localităţi din această regiune, putem observa, aşa cu am amintit, un evident schimb de populaţie prin căsătorie. La acest „schimb” participă deopotrivă bărbaţi şi femei (cu amendamentul mobilităţii teritoriale mai ridicate în cazul bărbatului, fenomen constatat în majoritatea localităţilor analizate).
Repartiţia sezonieră confirmă tendinţele şi constrângerile generale. Puţine căsătorii se realizează în lunile decembrie, aprilie, dar şi în lunile de vară şi început al toamnei. Acest fapt leagă odată în plus fenomenul marital de natura şi structura socio -economică a localităţii, dar şi de cutumele, obiceiurile şi constrângerile comunitare.
Acest aspect ne demonstrează faptul că nunta, şi căsătoria în general, nu este doar o
„afacere” individuală, ci şi un element important al vieţii comunitare. Izolarea de normele şi valorile comunitare era practic imposibilă în această lume tradiţională.
Repartiţia lunară a căsătoriilor
Total Ian. Feb. Mar. Apr. Mai Iun. Iul. Aug. Sept. Oct. Nov. Dec.
Nr. căsătorii 101 5 28 7 2 13 16 6 4 4 4 12 -
Procent (%) 100 5,0 27,7 6,9 2,0 12,9 15,8 5,9 4,0 4,0 4,0 11,9 0 Sursă: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 557, f. 1-14
Analiza vârstei la căsătorie a celor doi soţi este un element ce poate face conexiuni între mecanismele şi comportamentele colective şi cele individuale. Vârsta medie la prima căsătorie este unul din elementele ce au cunoscut de-a lungul timpului oscilaţii importante. În cazul de faţă, putem percepe o diferenţă relativ normală între media anilor la căsătorie a bărbaţilor (24,9 ani) şi cea a femeilor (20,3 ani). Această medie a oscilat în perioada 1860-1910, astfel: în primele două decenii, raportul bărbat/femeie a fost de 25,5/19,7 ani; în următoarele două decenii, de 21,1/19,9 ani; iar în primul deceniu al secolului al XX-lea, de 23,7/21,8 ani. Constatăm o evoluţie oscilantă pe fondul unei scăderi a vârstei medii a bărbaţilor şi a-l unei creşteri uşoare a vârstei medii a femeilor.
Pe ansamblu, se remarcă o diminuare a diferenţei dintre media vârstei bărbatului şi cea a femeii: de la 5,8 ani în perioada 1860-1879, la 1,2 ani în perioada 1880-1899 şi la 1,9 ani în perioada 1900-1910. Fără a neglija tendinţa generală, trebuie să remarcăm faptul că această diminuare a diferenţei dintre media vârstei celor doi s-a datorat şi unor cazuri exepţionale (de exemplu, la 24 mai 1903 are loc căsătoria dintre Ioan Vişincu din Dumbrărviţa, în vârstă de 25 de ani, şi Sofia Vlăsia din Ioaniş ce avea vârsta de 38 de ani117).
117 Ibidem, f. 11
Vârsta la căsătorie a soţului şi soţiei (fără văduvi) Vârsta soţului
(în ani) Vârsta soţiei (în ani)
15-19 20-24 25-29 30-34 35-39 40-44 45-49 50-54 55-59 >60 ?
15-19 1 1
20-24 12 12 1
25-29 11 9 2 1
30-34 4 2 1
35-39 1 1
40-44 45-49 50-54 55-59
>60
? 7
Sursă: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 557, f. 1-14
La fel ca şi în cazul localităţii Şuncuiuş de Beiuş, analizând căsătoriile realizate cu un partener văduv, remarcăm ponderea scăzută a acestor căsătorii. Din cele 10 căsătorii ce implică un partener văduv, 7 sunt realizate de femei sub 30 de ani (mai mult de jumătate dintre ele necăsătorite).
Vârsta combinată a soţilor când unul este văduv Vârsta soţului
(în ani) Vârsta soţiei (în ani)
< 30 30-39 40-49 50-59 > 60 ?
< 30 2 1
30-39 4 1
40-49
50-59 1
> 60
? 1
Sursă: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 557, f. 1-14
Cazurile când ambii parteneri sunt văduvi ilustrează o creştere a vârstei medii la care cei doi parteneri realizează aceste căsătorii, fapt ce ilustrează o dată în plus reducerea opţiunilor maritale pentru o persoană rămasă văduvă (asta cu atât mai mult cu cât această persoană este înaintată în vârstă sau are copii în întreţinere).
Vârsta combinată a soţilor când amândoi sunt văduvi Vârsta soţului
(în ani) Vârsta soţiei (în ani)
< 30 30-39 40-49 50-59 > 60 ?
< 30 1 1
30 - 39 1 1
40 - 49 2 1
50 - 59
> 60 2
?
Sursă: A.N-D.J. BH, Colecţia Registrelor de Stare Civilă, dos. 557, f. 1-14
Aruncând o privire de ansamblu asupra comportamentului marital al populaţiei greco-catolice din protopopiatul de Beiuş, constatăm expresiile unui puternic tradiţionalism, impregnat adesea cu firave tendinţe ale modernităţii (întâlnite în special în localităţile mai dezvoltate economic cum erau Beiuşul sau Băiţa, localităţi în care activităţile neagricole se impuneau tot mai mult). Aici, sub presiunea dezvoltării
economice şi pe fondul transformărilor mentale şi sociale, se remarcă o schimbare a tendinţelor şi comportamentelor maritale.
Protopopiatul CAREI
Acest protopopiat era alcătuit din 8 parohii: Carei (română), Carei (ruteană), Domăneşti, Moftinul Mic, Istrău, Sânmiclăuş, Ghenci şi Tiream118. Localitatea Carei avea la 1880 o populaţie totală de 12.523 de locuitori119. Dintre aceştia, 11.585 erau maghiari (92,5%), 337 erau români (2,7%), 140 erau germani (1,1%), iar restul comunităţilor erau nesemnificative ca pondere din totalul populaţiei (9 slovaci, 18 ruteni, etc.). Această structură etnică, ce înregistra o majoritate covârşitoare a comunităţii maghiare, era completată de o structură confesională mult mai complexă.
Toate regulile de relaţionare dintre etnie şi confesiune par a fi demolate în cazul populaţiei din această regiune. Cea mai importantă comunitate religioasă era cea romano-catolică. Aceasta număra 4.632 de persoane (37%). Urma, surprinzător pentru cei neavizaţi, comunitatea greco-catolică, care cumula în cele două parohii 2.945 de enoriaşi (23,5%). Reformaţii calvini numărau 2.604 persoane (20,8%). Aici exista şi o mare comunitate evreiască (ce nu era surprinsă la indicatorul referitor la limba maternă) ce număra 2.112 membri. Pe lângă acestea, comunitatea evanghelică (ce număra 208 persoane) şi cea ortodoxă (9 persoane) păreau a fi nesemnificative. La 1900, populaţia totală înregistrată a fost de 15.554 locuitori120. Dintre aceştia, 14.885 erau maghiari, 297 erau români, 149 erau germani, 17 erau croaţi, 7 erau slovaci, 7 erau ruteni, iar 20 alte naţionalităţi (amintim faptul că această prezentare are la bază structurarea populaţiei după limba maternă). Din punct de vedere confesional, populaţia localităţii era împărţită după cum urmează: 5.990 – RC, 3.508 – GC, 3.405 – CH, 2.139 – Iz, 239 – EV şi 101 – O. Ghenci, azi sat în comuna Căuaş, număra, la 1880, 1.114 locuitori împărţiţi din punct de vedere etnic în două mari comunităţi: maghiară şi română (813 erau maghiari, reprezentând 72,9%, iar 244 erau români, reprezentând 21,9%). Alături de cele două comunităţi mai locuiau 2 germani şi 1 rutean (54 de persoane aveau limba maternă necunoscută). Confesional, cele mai importante comunităţi erau cea calvină (710 enoriaşi, reprezentând 63,7% din totalul populaţiei) şi cea greco-catolică (309 enoriaşi, reprezentând 27,7%). În localitate mai locuiau 84 de RC şi 11 Iz121. La 1900, din totalul de 1.437 de locuitori, maghiarii reprezentau 76,2% (1.095 persoane), iar românii 23,8% (342 de persoane).
Confesiunea majoritară era cea reformată (calvină) (aceasta număra 894 de persoane, reprezentând 62,2%). Comunitatea greco-catolică (429 de persoane, reprezentând 29,8%) era urmată de cea evanghelică (aceasta număra 95 de persoane, reprezentând 6,6%)122. Localitatea Domăneşti avea o populaţie mixtă româno-maghiară123. La 1880124, românii numărau 72 persoane, iar maghiarii 474 (dintr-un total de 560 locuitori). Confesional, această populaţie era împărţită în următoarele comunităţi: GC – 369 de persoane, CH – 170 de persoane, RC – 11 persoane şi 9 persoane în categoria
118 Schematismus..., p. 248-254
119 Recensământul din 1880..., p. 274-275
120 Recensământul din 1900..., p. 474-475
121 Recensământul din 1880..., p. 278-279
122 Recensământul din 1900..., p. 478-479
123 Doar 4 persoane la 1880 şi 2 la 1900 nu intrau în rândul celor două naţionalităţi.
124 Recensământul din 1880..., p. 282-283
Iz. Situaţia nu s-a schimbat foarte mult în structura ei până la 1900125. Din totalul de 976 de locuitori, 335 erau români, 639 erau maghiari (confesional: 530 – GC, 111 – RC, 327 – CH). Moftinul Mic126 şi Sânmiclăuş127 aveau în linii generale aceeaşi structură etno-confesională ca şi Domăneşti. Tiream era o localitate în care, pe lângă comunitatea românească şi maghiară, locuia şi o importantă comunitate germană. La 1900128, din totalul de 2.048 de locuitori, 344 erau români, 878 erau maghiari, iar 822 erau germani. Confesional această populaţie era împărţită astfel: 530 – GC, 1.441 – RC, 45 – CH, 31 – Iz şi 1 – EV. Istrău era o localitate cu o populaţie majoritară românească (328 de români din 355 de locuitori cât număra localitatea la 1900) ce împărtăşea confesiunea greco-catolică (această comunitate număra 329 de persoane)129. În perioada 1860-1879, din cele 8 parohii ale protopopiatului, în 7 s-au consemnat căsătorii mixte (Domăneşti, Carei parohia română, Carei parohia ruteană, Ghenci, Istrău, Moftinul Mic, Sânmiclăuş, Tiream), adică 87,5%. Preoţii care deserveau aceste parohii aveau o foarte clară percepţie a ceea ce înseamnă căsătoriile
„amestecate” datorită realităţii etno-confesionale foarte bine pronunţate în zonă. Acest fapt s-a tradus prin acribia de care au dat dovadă în a-şi face datoria faţă de solicitările episcopiei de a raporta anual situaţia căsătoriilor mixte. Am putea spune că în cazul protopopiatului Carei ne găsim în faţa unor date care sunt aproape de realitatea existentă şi percepută. Evident, sunt minusuri datorate unor cauze subiective din epocă sau pierderii unor rapoarte (care sunt semnificative pentru unii ani).
În cei 20 de ani ai perioadei 1860-1879 s-au înregistrat în protopopiatul Carei 170 de căsătorii mixte, ceea ce înseamnă o medie 8,5 căsătorii mixte pe an, fiind din acest punct de vedere unul dintre protopopiatele din dieceză cu alteritatea confesională cea mai mare prin căsătorie. Distribuţia la nivelul protopopiatului nu este uniformă dacă ne uităm la tabloul alăturat. Prin raportarea numărului de căsătorii mixte la numărul anilor în care au fost consemnate căsătorii mixte, obţinem următoarele date: la Carei se înregistrează 5,55 căsătorii mixte pe an, la Domăneşti 3,85 căsătorii mixte pe an, la Ghenci 1,66 căsătorii mixte pe an, etc. Se observă că doar în două parohii (Carei Română şi Domăneşti) numărul anilor în care se înregistrează căsătorii mixte depăşeşte 75%, în timp ce ponderea în celelalte cazuri variază între 30% şi 10%130.
Urmărind din punct de vedere geografic această distribuţie, observăm două zone: una de înaltă alteritate (Carei, Domăneşti şi Ghenci) şi alta de mai mică alteritate (Moftin, Sânmiclăuş şi Tiream). Care este explicaţia acestei situaţii? Putem distinge trei răspunsuri: 1. structura etnică şi confesională a localităţii unde se găsea parohia greco-catolică şi a localităţilor învecinate; 2. dimensiunea comunităţii greco-catolice;
3. gradul de influenţă a fenomenului urbanizării asupra populaţiei greco-catolice.
Dacă urmărim structura etno-confesională a localităţilor unde se găseau parohii greco-catolice, se constată că, pe de o parte, nu avem aproape deloc populaţie ortodoxă. Prin urmare, cele 10 căsătorii mixte încheiate între GC şi O sunt căsătorii cu parteneri ortodocşi din alte zone, fie din Maramureş, fie dinspre Bihor, aflaţi la muncă sezonieră în arealul Carei-Ghenci-Sânmiclăuş. Arealul Carei este o zonă de primire a forţei de muncă dinspre rezervoarele demografice colinare sau montane. Pe de altă
125 Recensământul din 1900..., p. 486-487
126 La 1900, localitatea număra 1.621 locuitori.
127La 1900, localitatea număra 969 locuitori.
128 Recensământul din 1900..., p. 494-495
129 Ibidem, p. 486-487
130 Ioan Horga, Mircea Brie, Opţiuni maritale…, p. 88
parte, posibilitatea alterităţii inter-confesionale şi inter-etnice era ridicată datorită existenţei unor puternice comunităţi RC formate mai ales din maghiari,şvabi şi slovaci în zona Carei-Moftin-Tiream, care vor potenţa perspectiva unor aranjamente maritale de acest tip, mai ales avându-se în vedere faptul că, sub raportul apropierii confesionale GC-RC, existau multe nuanţări. Faptul că, dintre cele 170 de căsătorii mixte, 99 (58,2%) sunt cu parteneri RC ilustrează aserţiunea enunţată mai sus. Din punctul de vedere al combinaţiilor maritale GC-CH, acestea au drept centru zona Carei-Ghenci, situaţie care nu ne surprinde ţinând seama de faptul că populaţia CH avea o pondere importantă în Carei şi era majoritară în Ghenci. Căsătoriile cu parteneri evanghelici la Carei, Domăneşti şi Sânmiclăuş se explică prin existenţa în aceste localităţi a unei populaţii şvabe de această confesiune.
Raportându-ne la al doilea răspuns, referitor la dimensiunea comunităţii greco -catolice, din analiza datelor din tabloul de mai jos se observă că opţiunile pentru căsătorii mixte ale tinerilor greco-catolici sunt mai consistente în localităţile unde ponderea greco-catolicilor în ansamblul populaţiei era de până la 1/2, aşa cum era în filiile parohiei Domăneşti, în parohiile din Carei, în parohia Ghenci, Moftinul Mic şi Tiream. În parohiile unde populaţia GC depăşea 70% (Sânmiclăuş) sau se apropia de 95% (Istrău)131 avem puţine căsătorii mixte sau nu avem deloc (Istrău). Prin urmare, putem constata că nivelul de mobilitate al partenerilor pentru stabilirea căsătoriilor era redus, determinant era spiritul comunitar şi structura etno-confesională a arealului în care aceştia trăiau şi munceau.
Gradul de urbanitate sau de apropiere de un centru preurban a avut un rol important în apetenţa tinerilor pentru opţiuni maritale inter-confesionale cu conotaţii etnice mult mai mari decât în cazul comunităţilor mai îndepărtate de lumea citadină.
Aici se încadrează tinerii GC din Carei,Domăneşti şi Ghenci132.
Discutată problema căsătoriilor mixte din perspectiva raportului pe sexe, se observă că din totalul de 170 de căsătorii mixte, 104 le încheie băieţii (61,2%), iar 66 le încheie fetele (38,8%).
Perioada 1880-1899 consemnează căsătorii mixte în toate cele 8 parohii ale protopopiatului Carei, însă numărul acestora a variat de la o parohie la alta. Bunăoară la Carei în ambele parohii avem date înregistrate despre căsătorii mixte în 15 dintre cei 20 de ani ai perioadei. De aici lipsesc date din 4 ani, ceea ce ne face să credem că au fost în realitate mai multe căsătorii de acest tip. Chiar şi în aceste condiţii, suntem îndreptăţiţi să credem că în această parohie s-au înregistrat cele mai multe căsătorii mixte, faţă de celelalte parohii. Urmează Domăneşti cu 11 ani în care apar căsătorii mixte, pe locul secund şi la numărul total de căsătorii mixte. La Ghenci, Moftinul Mic şi Sânmiclăuş sunt consemnate căsătorii de acest tip în 4-6 ani. Poate că ele au fost mai multe, dar nu în mod semnificativ, aşa cum rezultă din datele studiului de caz asupra parohiei Ghenci133.
În perioada 1880-1899 apar înregistrate în protopopiatul Carei 265 de căsătorii mixte, cu aproape 1/3 mai mult decât în perioada 1860-1879, ceea ce înseamnă o medie de 13,25 căsătorii mixte pe an (faţă de 8,5 căsătorii mixte pe anîn perioada anterioară).
Încă odată se dovedeşte că protopopiatul Carei a avut gradul cel mai mare de alteritate confesională prin căsătorie. Comparând aceleaşi date cu cele 8 căsătorii mixte înregistrate în 1880 şi analizând evoluţia numărului de căsătorii mixte pe ani în
131 Recensământul din 1880..., p. 282-283
132 Ghenci se afla la 10 km de Carei.
133 Ioan Horga, Mircea Brie, Analiza strategiilor maritale…, p. 156
protopopiat, se poate constata că la începutul intervalului aveam o medie apropiată de mediile anterioare – cea dintre perioada 1860-1879 şi, respectiv, din anul 1880 – iar către mijlocul perioadei o medie care depăşea dublu, peste 17 căsătorii mixte pe an, pentru ca spre sfârşitul perioadei aceasta să scadă la 13-14 căsătorii mixte pe an, fiind din acest punct de vedere apropiată de cea din anul 1900.
Parohia Nr. anilor cu
Surse: A.N-D.J. BH, Fondul Episcopiei Greco-Catolice Oradea (Rapoartele parohiale de stare civilă).
Din tabloul de mai sus se observă că doar în trei parohii (Carei parohia română, Carei parohia ruteană şi Domăneşti) numărul anilor în care se înregistrează căsătorii mixte depăşeştecu mult pe cel înregistrat în celelalte parohii.
Faptul că în parohiile Istrău şi Tiream avem consemnate foarte puţine căsătorii mixte se poate explica şi prin dimensiunea comunităţilor GC din aceste localităţi.
Ţinând seama de numărul redus al populaţiei, nu aveau loc prea multe căsătorii în localitatea respectivă, vreo 3-4 pe an, ceea ce făcea ca gradul de probabilitate pentru existenţa altorcăsătorii mixte să fie extrem de redus. De asemenea, numărul redus al membrilor altor comunităţi limita probabilitatea unor astfel de căsătorii.
O situaţie oarecum particulară era cea de la Tiream, unde comunitatea GC din parohie era relativ compactă (cu excepţia populaţiei din filia Sântion) şi destul de numeroasă, fapt ce-i permitea să nu intre în criză de consangvinitate prin căsătorii intra-comunitare, ceea ce poate explica într-un fel numărul redus de căsătorii mixte din această parohie. Însă în cazul parohiei sus-amintite trebuie spus că se remarcă lipsa multor rapoarte, ceea ce ne poate indica o altă cauză a „relativului dezinteres” al tinerilor GC din această parohie pentru căsătorii mixte.
Urmărind distribuţia opţiunilor maritale ale tinerilor GC din protopopiatul Carei, se observă că, deşi este un protopopiat unde populaţia ortodoxă era practic inexistentă, sunt înregistrate totuşi 17 căsătorii mixte între GC şi O. Explicaţia este,
credem, aceeaşi pe care am dat-o la analiza perioadei 1860-1879, mai ales că aceleaşi localităţi sunt furnizoare ale căsătoriilor de acest tip.
În opţiunile maritale inter-confesionale ale tinerilor GC se observă că pe primul loc se situează tineri RC, cu 143 de exemple, ceea ce reprezintă peste jumătate din totalul opţiunilor. Această realitate se poate explica prin multiple aspecte: începând de la afinitatea celor două comunităţi, care, mai ales după Conciliul Vatican I, sunt chemate să funcţioneze ca un tot134, se poate continua cu specificul etno-confesional al localităţilor în care se găseau parohiile greco-catolice şi mai ales filiile lor (acolo unde comunităţile GC se apropiau de punctul critic al consangvinităţii, opţiunea maritală
În opţiunile maritale inter-confesionale ale tinerilor GC se observă că pe primul loc se situează tineri RC, cu 143 de exemple, ceea ce reprezintă peste jumătate din totalul opţiunilor. Această realitate se poate explica prin multiple aspecte: începând de la afinitatea celor două comunităţi, care, mai ales după Conciliul Vatican I, sunt chemate să funcţioneze ca un tot134, se poate continua cu specificul etno-confesional al localităţilor în care se găseau parohiile greco-catolice şi mai ales filiile lor (acolo unde comunităţile GC se apropiau de punctul critic al consangvinităţii, opţiunea maritală