Dreptul canonic ortodox al secolului al XIX-lea

Biserica ortodoxă răsăriteană avea, în secolul al XIX-lea, o percepţie foarte clară şi bine definită asupra familiei, ca instituţie lăsată de Dumnezeu. Fără a ieşi din tiparul general al dreptului canonic ortodox, în studiul de faţă ne dorim să aruncăm o privire asupra operei unuia dintre cei mai de seamă slujitori ai Bisericii de rit răsăritean a românilor din Ardeal şi Ungaria. Este vorba despre ierarhul transilvănean Andrei Şaguna ce se remarcă prin opera sa canonică. Între lucrările sale referitoare la dreptul bisericesc amintim: Cunoştinţele trebuitoare despre trebile căsătoriilor spre folosul preoţimii şi al scaunelor protopopeşti (Sibiu, 1854), Anthorismos sau Desluşire comparativă asupra broşurii „Dorinţele dreptcredinciosului cler din Bucovina”

3 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania. A doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX (în continuare Familia în satul românesc...), Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1999, p. 62

4 Sfânta Scriptură, Întâia Epistolă a lui Pavel către Corinteni, cap. 7, vers. 39

5 Canonul 72 al Sinodului Trulan (691-692), a se vedea în acest sens Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi Comentarii, Editura Sophia, Sibiu, 1991, p. 138

6 Mihai Săsăujan, Căsătoriile mixte în lumina legislaţiei bisericeşti ortodoxe, catolice şi protestante în monarhia austriacă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan (coord.), Căsătoriile mixte..., p. 20

7 Apud Mihai Săsăujan, op. cit., p. 20

(Sibiu, 1861), Compendiu de drept canonic al unei sântei sobornicesci şi apostolesci Biserici (Sibiu, 1868), Enhiridion, adecă carte manuală de canoane ale unei sântei sobornicesci şi apostolesci Biserici cu comentare (Sibiu, 1871), Manual de studiu pastoral compusu şi edatu de Andreiu baron de Şaguna (Sibiu, 1872)⁸.

Andrei Şaguna, ca de altfel şi alţi clerici români ardeleni, a înţeles necesitatea comunicării şi cooperării dintre stat şi Biserică în chestiunile delicate ale legislaţiei familiei. Această cooperare trebuia să se facă utilă şi vizibilă în ceea ce priveşte evidenţa populaţiei şi controlul asupra principalelor evenimente demografice din viaţa indivizilor ce formau o anumită comunitate.

Vom încerca în cele ce urmează să surprindem câteva din referinţele legislative privitoare la căsătoriegăsite în opera înaltului ierarh ortodox transilvănean.

Întemeierea unei familii prin căsătorie este una din subiectele atent dezbătute şi analizate de către Andrei Şaguna⁹. Acesta defineşte căsătoria drept „promisiunea solemnă înaintea preotului şi a publicului” a două persoane de sex diferit cu privire la convieţuirea lor. Prin acest act era binecuvântată „legătura însoţierei” pentru toată viaţa, consfinţind formarea unei familii ce avea ca şi scop „naşterea şi creşterea copiilor”¹⁰. Validitatea încheierii unei căsătorii de către un preot era condiţionată de respectarea tuturor „prescriselor bisericeşti şi civile”¹¹. Pentru o mai bună cunoaştere a modului în care era reglementat actul căsătoriei, apoi cum erau rezolvate diversele probleme ale vieţii de familie, propunem, la fel cum a făcut-o şi Andrei Şaguna, o trecere în revistă a tuturor perceptelor canonice referitoare la instituţia familiei, respectiv la etapele constituirii acesteia.

Logodna este acel act, prin care „persoanele căsătorinde se declară înaintea preotului miresei, a părinţilor sau a tutorilor şi a rudeniilor lor pentru a se lua în căsătorie”¹². Pentru ca să fie valabilă, logodna trebuia să fie: o învoială liberă a celor doi, cu consensul părinţilor sau a tutorilor¹³ şi să nu se facă pe ascuns¹⁴. Logodna mai

8 Legislaţia ecleziastică şi laică privind familia românească din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (în continuare Legislaţia ecleziastică...), ediţie de texte, studiu introductive şi note de Ioan Bolovan, Diana Covaci, Daniela Deteşan, Marius Eppel, Crinela Elena Holom, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2009, p.

22-23, 37-39

9 A se vedea Andrei Şaguna, Compendiu de drept canonic al unei sântei soborniceşti şi apostoleşti Biserici (în continuare Compendiu...), ediţia a III-a, Sibiu, 1913, p. 53-85

10 Ibidem, p. 53

11 Ibidem. „Prescrisele bisericeşti se referă la partea sacramentală a căsătoriei, iar cele civile la cea civilă şi stau în armonie între sine”

12 Această declaraţie se putea face, potrivit lui Şaguna, atât în scris, cât şi verbal.

13 Textul compendiumului consemnează câteva situaţii în care consensul părinţilor sau a tutorilor nu mai este obligatoriu: 1. cazul în care tatăl se afla în robie sau în închisoare; 2. dacă era „neghiob şi smintit la minte”; 3. dacă bărbatul care se căsătorea avea propria avere,

„agonisită prin osteneala sa”, iar femeia era majoră şi poseda avere proprie. În privinţa consensului mamei era precizată importanţa acesteia, dar dacă aceasta diferea de a tatălui atunci

„părerea tatălui învinge”. În cazul în care niciuna din aceste situaţii nu era îndeplinită, iar doi tineri doreau să se căsătorească şi fără acordul părinţilor, Biserica mai „ierta fiilor şi ficelor a se lua peste voia părinţilor, când se dovedeşte înaintea jurisdicţiunii bisericeşti şi politice, că părinţii sau curatorii arată tendinţă greşită şi mârşeavă”. În astfel de situaţii „tinerii îşi pot lua refugiu la direcţiunea bisericească şi politică, şi a cere scutinţă în contra tendinţei greşite a părinţilor sau curatorilor”.

14 Andrei Şaguna, Compendiu..., p. 55

trebuia să aibă acceptul şi să fie făcută de către preotul miresei. Pentru ca o logodnă să fie validă se mai cerea: ca persoanele care se logodesc să aibă vârsta prescrisă în legea bisericească şi civilă¹⁵, să aibă „mintea întreagă”, să fie persoane libere, cei doi să fie de faţă la încheierea logodnei. Consimţământul celor doi trebuia exprimat verbal¹⁶. Cu ocazia logodnei se impune şi hotărârea zestrei¹⁷. Validitatea logodnei era limitată, într -o situaţie n-ormală, la -o peri-oadă de d-oi ani¹⁸. Logodna este invalidă: când consensul s-a făcut din frică sau cu sila; când logodna s-a făcut din greşeală; când s-a făcut pe ascuns; când nunul celor doi logodiţi era eretic; dacă unul dintre logodiţi îmbrăţişează tagma monahală; dacă unul dintre tineri ajunge epileptic¹⁹; dacă una dintre persoanele logodite nu are vârsta necesară încheierii acestui act.

Logodna trebuia să fie întărită de acordarea arvunei. Acesta era darul pe care mirele sau părinţii lui îl făceau miresei, iar mireasa sau părinţii ei îl făceau mirelui.

Această arvună era pierdută în cazul nerespectării angajamentelor sau al ruperii unilaterale, ori din vina unuia dintre cei logodiţi, a actului logodnei.

Logodna trebuia anunţată de trei ori în biserică, deoarece „căsătoriile să nu se facă cu grabă şi pripire, ci cu pregândire”. În cazul în care cei doi miri erau de confesiuni diferite, „promulgările” trebuiau făcute în ambele biserici. În această situaţie, preotul mirelui avea datoria de a anunţa în scris pe parohul miresei că a săvârşit promulgarea.

Pentru anumite cazuri speciale, în vederea realizării unei căsătorii ce nu îndeplinea toate cerinţele canoanelor bisericeşti, episcopul putea acorda

„dispensaţiunea spre deslegarea piedicilor bisericeşti”²⁰. Pe lângă piedicile bisericeşti puteau exista şi „oprelişti civile şi militare”. Pentru acestea derogări acordau autorităţile civile şi, respectiv, cele militare.

Cununia era etapa ce urma logodnei. Ea reprezenta actul solemn realizat prin plecarea persoanelor ce se căsătoreau, împreună cu „nunul”²¹ şi cu oaspeţii lor, la biserică „spre a jura dragoste împrumutată şi apromisiune, că ele până la moarte vor rămânea în însoţire fără privire la binele sau răul, ce în viaţă le va întâmpina”. La cununie, Şaguna îi sfătuieşte pe preoţi să fie atenţi în a urmări: tot ceea ce este onest;

dacă logodna a fost săvârşită „pe calea legii”; dacă s-au făcut cele trei promulgări în biserică; dacă între tinerii ce se căsătoreau existau relaţii de rudenie (caz în care căsătoria era interzisă); dacă tinerii aveau dispensă bisericească, civilă sau militară.

15 Conform Codului civil austric minoratul înceta la 24 de ani în cazul bărbaţilor şi în momentul căsătoriei pentru femei. Codul amintit sugera ca vârsta optimă pentru încheierea unei căsătorii să fie de 18 ani pentru bărbaţi şi 16 ani pentru femei. Se putea însă acorda dispensă de la vârsta minimă admisă cu condiţia ca băieţii să nu fie mai mici de 14 ani, iar fetele de 12 ani.

16 Doar surzilor şi muţilor li se dădea posibilitatea să-şi exprime prin semne voinţa.

17 Aceasta se va face, potrivit sfaturilor lui Andrei Şaguna, în scris.

18Dacă unul dintre cei doi tineri era plecat într-o altă localitate sau dacă era bolnav de epilepsie atunci acest termen se prelungea la trei ani.

19 Partenerul sănătos trebuia să aştepte trei ani pentru ca logodna să fie declarată invalidă.

20Andrei Şaguna, Compendiu..., p. 64

21 Compendiul lui Şaguna defineşte nunul ca fiind aceea persoană „care ca martor se întrebuinţează la logodnă şi la cununie, şi schimbă inelele tinerilor, şi prin aceasta se naşte între el şi finii lui rudenia spirituală” (vezi Andrei Şaguna, Compendiu..., p. 65). Nunul nu putea să fie decât o persoană de „religia noastră”. Dacă totuşi nunul era de o altă confesiune creştină, la botezul copiilor familiei ce se întemeia, preotul avea obligaţia de a rosti Credeul în locul nunului. Călugărul nu putea să fie martor sau nun la o căsătorie, asta şi datorită faptului că nunul avea obligaţia „în caz de lipsă să poată suplini locul părinţilor finului său”.

În privinţa căsătoriilor mixte, Şaguna are un punct de vedere ce evidenţiază înaltul său spirit conciliant. Această atitudine a ierarhului ortodox este născută din nevoia adaptării la modernitate, acceptând comunicarea cu statul, respectând astfel legislaţia civilă, dar şi cu celelalte confesiuni. Prin lucrările şi circularele sale referitoare la legislaţia matrimonială, Şaguna îi îndemna pe preoţii ortodocşi să

„păzească” poporul de mariajele mixte²². Dacă totuşi se ajungea la o astfel de căsătorie, Şaguna, în conformitate cu legislaţia austriacă²³, propunea prin lucrarea Cunoştinţe folositoare despre trebile căsătoriei spre folosul preoţimii şi al scaunelor protopopeşti²⁴ ca acea căsătorie să fie făcută de către preotul catolic (romano-catolic sau greco-catolic), dar era instituită obligaţia vestirii ei în ambele biserici²⁵. Şaguna revine la această chestiune, iar în anul 1868, în Compendiu de drept canonic, propune realizarea căsătoriei în ambele biserici²⁶. Mai mult, „dacă mireasa este de religia noastră, atunci cununia să o facă preotul nostru pe baza reciprocităţii confesionale”²⁷. Actul cununiei era însă condiţionat de „cele trei promulgări”, iar dacă preotul mirelui nu făcea această vestire, „pentru ca să împiedice cununia feţelor prin preotul nostru”

atunci era suficientă luarea unei declaraţii în scris de la martori²⁸. Pentru a fi evitate orice fel de inconveniente, Şaguna propune ca acest gen de cununii să se realizeze în faţa ambilor preoţi, „biserica mirelui prin preotul său, şi apoi biserica miresei prin preotul ei”. Această învoire era cu atât mai mult acceptată cu cât Biserica ortodoxă nu recunoştea nicio valoare sacramentală actului cununiei celuilalt preot. Efectuarea acestei cununii nu putea avea, după Şaguna, niciun efect în condiţiile în care ea nu influenţa, nici pozitiv, nici negativ, actul căsătoriei. Această dublă ceremonie trebuia realizată după „învoirea părţilor cununânde”²⁹. Chiar dacă Biserica ortodoxă a început să tolereze astfel de căsătorii, ea încerca totuşi să obţină unele avantaje în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia creştină a copiilor rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie³⁰. Din punctul de vedere al Bisericii ortodoxe problema căsătoriilor mixte, care a provocat multă tensiune în sânul bisericilor creştine, părea a se fi rezolvat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cel puţin în teorie.

În privinţa căsătoriei preoţilor, Şaguna face precizarea că aceasta se putea face doar „înainte de hirotonia lor”, „căci însurându-se ca presbiteri sau diaconi cad din treapta lor”³¹. Recăsătoria preoţilor, diaconilor sau protopopilor era categoric interzisă

22 Apud Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 78

23 Codul civil general austriac, intrat în vigoare începând cu data de 1 mai 1853 în Ungaria, Croaţia, Slovenia, Banatul Timişoarei, iar în Transilvania în urma patentei din 29 mai 1853, cu începere de la 1 septembrie 1853, prevedea în cazul căsătoriei dintre o persoană catolică şi una necatolică, ca actul cununiei să se realizeze de către preotul catolic. La cererea părţii necatolice putea asista şi preotul necatolic.

24 Această lucrare apare la Sibiu în anul 1854, la un an după apariţia codului civil austriac şi cu patru ani înaintea apariţiei lucrării Compendiu de drept canonic.

25 Andrei Şaguna, Cunoştinţe folositoare despre trebile căsătoriei spre folosul preoţimii şi al scaunelor protopopeşti, Sibiu, 1854, p. 6-7

26 Apud Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 86

27 Andrei Şaguna, Compendiu..., p. 66

28 Ibidem

29 Ibidem

30 Mihai Săsăujan, op. cit., p. 23

31 Andrei Şaguna, Compendiu..., p. 67

de către legislaţia bisericească³². Plecând de la aceste rigori legislative s-a ajuns, în multe cazuri la comportamente „imorale” ale unor preoţi. Unii preoţi se recăsătoreau clandestin sau trăiau în concubinaj, fapt care avea darul de a scandaliza comunitatea locală şi bisericească. Sorina Paula Bolovan ne oferă imaginea preotului Teodor Orlea din satul Cibu, protopopiatul Geoagiu de Jos, care a fost preot timp de 20 de ani în satul amintit, iar după o perioadă de văduvie s-a recăsătorit cu o femeie de altă confesiune, fiind cununat de către un preot „de altă lege”³³. Avertismentele Bisericii de a înceta „nelegiuita” căsătorie nu au avut rezultatele scontate, astfel că el a fost dus forţat la consistoriul diecezan, unde i s-a ras barba, i-a fost tuns părul, fiind destituit din tagma preoţiei şi oprit de la Sfintele Taine până la „pocăinţă şi îndreptare”³⁴. Au existat cazuri de comunităţi, atât ortodoxe, cât şi greco-catolice, care, ştiind de această reglementare, au trimis petiţii în favoarea unor tineri preoţi ce au ajuns văduvi şi pentru care se cerea acordarea unei dispense în vederea recăsătoririi³⁵. Poziţia Bisericii a fost însă una foarte tranşantă: după hirotonisire un diacon, un preot sau un protopop nu se putea căsători, indiferent dacă înainte a fost sau nu căsătorit.

Recăsătoriaera acceptată de către Biserica ortodoxă. Aceasta se putea realiza însă respectând anumite reguli: „să nu se facă pe ascuns, ci puţin timp trecând în văduvie, şi petrecând în rugăciuni şi posturi”³⁶. Femeia văduvă se putea căsători după ce respecta „anul de jale”, hotărât pentru „jalea bărbatului”, pentru „ţinerea părăstaselor” şi ca nu cumva să fie „îngrecată (lăsată însărcinată n.n.) de bărbatul său răposat”. Dacă în schimb femeia naşte la câteva luni după moartea soţului ei, ea poate să se recăsătorească şi mai repede de un an. Motivaţia ar consta pe de-o parte în faptul că acel copil era recunoscut ca fiind al soţului decedat, fără a mai exista incertitudinea paternităţii faţă de un nou copil, şi pentru a asigura protecţia şi funcţia social -economică pentru proaspăta mamă şi copilul ei. Văduvilor şi văduvelor dacă nu aveau copii, li se acorda posibilitatea de a se recăsători şi a treia sau a patra oară, cu condiţia ca aceştia să aibă mai mult de patruzeci de ani, dar nu mai mult de patruzeci şi cinci de ani. Acelora care aveau copii însă, a treia sau a patra căsătorie le era permisă şi dacă aveau peste treizeci de ani. Femeia a cărei bărbat era în străinătate, „ca om de omenie”

sau „căzut în captivitate” nu avea voie să se recăsătorească. Dacă, totuşi, femeia se căsătoreşte, declarându-şi mort soţul, iar dacă acesta din urmă se întorcea acasă, femeia era obligată să se întoarcă la el. În acest caz, al doilea soţ al femeii are dreptul la recăsătorie, socotindu-se că nu a fost vina lui. Persoanelor divorţate le era permisă recăsătoria cu condiţia ca divorţul să nu fi fost provocat din vina lor. Nu aveau dreptul de a se recăsători soţii care şi-au ucis partenerul ori cei care au provocat divorţul cu intenţia de a se recăsători. Acceptarea recăsătoriri de către forurile ecleziastice era făcută şi din raţiunea evitării concubinajelor, de protejare a copiilor şi a văduvilor.

Biserica condamna anumite forme de căsătorie. Era declarată căsătorie necuviincioasă acea căsătorie încheiată între rude. În aceeaşi categorie intrau şi căsătoriile încheiate imediat după moartea unuia dintre soţi, în perioada doliului.

Necuviincioasă era şi căsătoria unei văduve de peste şaizeci de ani cu un bărbat mai

32 Textul Şaguna este foarte clar în această privinţă: „diaconilor şi presbiterilor văduvi nu li-se iartă a doua căsătorie” (Ibidem).

33 Apud Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 87

34 Ibidem

35 Iudita Căluşer, Episcopia Greco-Catolică de Oradea, Editura Logos ‟94, Oradea, 2000, p.

174

36 Andrei Şaguna, Compendiu..., p. 67

tânăr³⁷ sau căsătoria dintre minori. Căsătorii nelegiuite erau socotite acelea care se făceau „cu vătămarea legilor civile şi militare”³⁸, sau dacă un văduv se căsătorea cu sora, respectiv fratele partenerului decedat, sau dacă un bărbat se căsătorea cu o femeie

„ce se afla sub curatela sa”. Căsătorie nelegitimă era socotită şi căsătoria cu un eretic sau cu un evreu³⁹. Căsătorie osândităera privită legătura dintre un bărbat şi o femeie

„afierosită spre vieaţa monachală” sau căsătoria unui bărbat cu o femeie după ce înainte de realizarea cununiei a lăsat-o însărcinată pe sora acesteia. Căsătoriile clandestine (acele căsătorii făcute pe ascuns, fără logodnă, fără „cele trei promulgaţiuni”, printr-un preot „sedus şi mituit”) sunt declarate invalide, iar copii care s-au născut din astfel de familii sunt socotiţi nelegitimi.