Elemente ale dreptului matrimonial greco-catolic

1.3. Elemente ale dreptului matrimonial greco-catolic

A lua spre dezbatere legislaţia ecleziastică, normele şi canoanele bisericeşti greco-catolice din perioada secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, credem că este o mare provocare născută din complexitatea situaţiei în sine. Unirea cu Roma a adus cu timpul şi apropierea de canoanele latine. Adoptarea legislaţiei bisericeşti catolice a fost făcută însă cu multă reţinere. Această situaţie s-a datorat în special imperativului păstrării identităţii şi specificului răsăritean al Bisericii unite. Plecând de la acest considerent putem observa complexitatea dreptului matrimonial greco-catolic. Luând în considerare această complexitate am putea identifica două posibile tendinţe în ceea ce priveşte evoluţia legislaţiei bisericeşti greco-catolice în general, a celei matrimoniale în special: prima, născută din spiritul de conservare şi de individualizare, o apropie foarte mult de poziţia Bisericii ortodoxe; a doua, izvorâtă din influenţele latine tot mai puternice odată cu stabilizarea şi conturarea unei Biserici plasate direct sub conducerea scaunului papal. Plecând de la aceste considerente am fi tentaţi să concluzionăm prin a accepta un punct de vedere comun: la începutul formării sale Biserica greco-catolică

49A se vedea în acest sens scrisorile adresate de către Leon al XIII şi Pius al X-lea mai multor episcopi (1893, 1895, 1898, 1906) în care s-au exprimat împotriva generalizării mariajului civil în mai multe state occidentale.

50 Acest decret a fost promulgat de către Congregaţia Conciliului la 2 august 1907.

51 Decretul este valabil doar pentru credincioşii catolici de rit latin.

52 Textul decretului precizează în această categorie pericolul de moarte sau imposibilitatea celebrării actului căsătoriei în conformitate cu normele obişnuite.

53 Cecilia Cârja, Ion Cârja, op. cit., p. 41

română a fost puternic influenţată de normele răsăritene, iar odată cu extinderea influenţei catolice au început a prevala normele şi canoanele latine. În sprijinul logic al acestei teorii ar putea veni şi încercarea statului austriac de a-şi impune propria legislaţie matrimonială, sprijinind şi sprijinindu-se, cel puţin la început, pe poziţia dominantă a Bisericii romano-catolice.

În ansamblu, legislaţia canonică greco-catolică ne apare din perspectiva amintită drept un amestec de norme vechi, de origine răsăriteană, peste care s-au impus normele Bisericii latine, dar şi legislaţia civilă a statului.

Pentru secolul al XIX-lea, cel puţin în prima jumătate a acestuia, normele bisericeşti privitoare la căsătorie erau încă puternic influenţate de legislaţia bisericească ortodoxă. Sorina P. Bolovan vorbeşte pentru această perioadă chiar despre „norme şi canoane bisericeşti... identice pentru ortodocşi şi greco-catolici”⁵⁴. Explicaţia pe care o primim în sprijinul acestei afirmaţii se bazează: pe de o parte, pe faptul că unirea cu Roma nu a fost condiţionată de modificarea normelor dogmatice în această privinţă; iar pe de altă parte, doamna Bolovan ne propune un studiu comparativ între operele lui Samuil Micu⁵⁵, Petru Maior⁵⁶şi Andrei Şaguna⁵⁷. Un astfel de punct de vedere putem să-l luăm în considerare, cel puţin pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, asta cu precizarea că pentru această perioadă putem identifica şi numeroase încercări de introducere a normelor catolice în legislaţia Bisericii greco-catolice⁵⁸. În faţa acestor încercări au existat însă numeroase reacţii de opoziţie, majoritatea preoţilor români uniţi refuzând să le accepte⁵⁹. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea prezenţa acestor influenţe catolice în legislaţia bisericească greco-catolică era mult mai evidentă.

Printre lucrările canonice a căror funcţionare era luată în considerare în secolul al XIX-lea la românii greco-catolici, amintim Pravila⁶⁰şi Îndreptarea legii⁶¹. Prezenţa acestora printre legiuirile Bisericii unite este demonstrată de corespondenţa înalţilor ierarhi greco-catolici cu Nunţiatura de la Viena sau cu Sfântul Scaun⁶².

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sub influenţa teologilor iezuiţi trimişi pe lângă scaunele diecezane, a unor episcopi mai zeloşi, dar şi urmare a influenţei tot mai puternice exercitate de legislaţia laică, putem observa pătrunderea

54 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 77

55 A se vedea Samuil Micu, Teologie dogmatică şi moralicească despre Taina căsătoriei, Blaj, 1801

56 A se vedea Petru Maior, Istoria bisericii românilor, Buda, 1813

57 Andrei Şaguna, Compendiu... şi Cunoştinţe...

58 O intensă campanie de înnoire a legislaţiei greco-catolice cu norme din dreptul canonic latin poate fi observată chiar în perioada episcopului Ioan Bob (1784-1830). Printre altele a fost promovat celibatul preoţilor, apelul în faţa instanţelor Bisericii romano-catolice, apoi divorţul nu mai era permis nici în caz de adulter, dispensele şi derogările privitoare la căsătorie nu mai puteau fi acordate decât de episcopi (a se vedea pentru mai multe informaţii M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1980, p.

546).

59 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 77

60 Este vorba despre Pravila tipărită la Govora în anul 1646. A se vedea în acest sens Pravila lui Mateiu Basarab publicată de către Ioan M. Bujoreanu în Collecţiunea de legiuirile Romăniei vechi şi celei noii, Bucureşti, 1885.

61 A se vedea Îndreptarea legii 1652, ediţie realizată de către Andrei Rădulescu (coord.), Editura Academiei, Bucureşti, 1962.

62 Cecilia Cârja, Ion Cârja, op. cit., p. 42

unor norme catolice în legislaţia matrimonială greco-catolică⁶³. Acest fenomen se poate uşor observa în cazul căsătoriilor mixte. Pentru gestionarea acestor familii au apărut stări conflictuale între cele două biserici româneşti. În acest conflict a intervenit, prin reglementările sale şi statul austriac. Prin decretul de toleranţă din 13 octombrie 1781, monarhia austriacă a intervenit în problematica gestionării acestor familii şi anume:

„Dacă tatăl este catolic şi mama acatolică, copiii trebuie crescuţi şi educaţi după credinţa catolică. Dacă tatăl este acatolic, iar mama este catolică, copiii urmează pe părinţi după sex”. Mult mai „părtinitoare” ni se pare decizia luată prin decretul lui Iosif al II-lea din 1783, prin care era atribuit dreptul de oficiere a căsătoriilor mixte între ortodocşi şi greco-catolici preoţilor uniţi. Copiii urmau a fi crescuţi în spiritul Bisericii care administra aceste căsătorii (o astfel de prevedere nu exista în textul decretului, această tendinţă fiind consemnată ca urmare a excesului de zel din partea preoţilor greco-catolici). În general însă, chestiunea creşterii şi educării religioase a copiilor din cadrul căsătoriilor mixte era rezolvată pe baza înţelegerii dintre părinţi, şi eventual în conformitate cu indicaţiile legislaţiei laice, după orientarea sexuală⁶⁴. Toate divergenţele şi cauzele matrimoniale urmau a se judeca, potrivit unui decret din 1792 dat de Francisc al II-lea, numai în faţa forurilor de judecată ale Bisericii unite⁶⁵. Aceste reglementări nu au fost însă respectate de către preoţi. În special, preoţii din mediul rural, ortodocşi sau greco-catolici, se amestecau reciproc în chestiunile matrimoniale ale celeilalte confesiuni. Plecând de la aceste realităţi, circularele lui Andrei Şaguna atrăgeau atenţia preoţilor ortodocşi să nu mai continue cu astfel de practici deoarece creau tensiuni ce „nu duceau la nimic bine”. Pentru reglementarea diferendelor cu privire la căsătoriile mixte, Şaguna, aşa cum am văzut, a propus ca aceste căsătorii să fie oficiate de către ambii preoţi.

Dintr-o altă perspectivă, înaltele foruri ecleziastice catolice şi greco-catolice au depus eforturi de cunoaştere şi uniformizare a legislaţiei bisericeşti, inclusiv a dreptului matrimonial. Concordatul din 1855 a încercat să reglementeze raporturile dintre Biserică şi statul austriac. În vederea discuţiilor pe baza acestei reglementări a fost convocată la Viena o conferinţă (6 aprilie – 17 iunie 1856) cu participarea înalţilor clerici catolici, atât latini, cât şi uniţi. La această conferinţă au fost prezenţi şi episcopii români, în frunte cu mitropolitul Alexandru Sterca Şuluţiu. Discuţiile pe baza dreptului matrimonial s-au purtat pe baza celor câteva puncte divergente dintre cele două dogme.

Cele două viziuni nu convergeau în problema mariajului preoţilor, admiterea canonicilor căsătoriţi în capitlu, indisolubilitatea matrimoniului, dar şi căsătoriile mixte dintre catolici şi acatolici⁶⁶. Alte dezbateri au urmat la Blaj în perioada 13-21 septembrie 1858⁶⁷. Şi cu această ocazie punctul de vedere pontifical referitor la căsătoriile mixte prevedea necesitatea doar a „asistenţei pasive” a preotului catolic. A urmat apariţia în 1862 a lucrării de drept canonic (singurul tratat de drept apărut în sânul Bisericii catolice române de rit oriental în secolul al XIX-lea) Enchiridion juris

63 Iudita Căluşer, op. cit., p. 175

64Mihai Săsăujan, op. cit., p. 29

65 Apud Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc...., p. 77

66 Potrivit canoanelor catolice o căsătorie mixtă putea fi declarată validă, chiar dacă era ilicită, doar atunci când se încheia şi cu asistenţa pasivă a preotului catolic. Această asistenţă pasivă nu era însă acceptată de către practica orientală, potrivit căreia o căsătorie era validă doar atunci când avea binecuvântarea preotului (asistenţa pasivă era prin urmare insuficientă şi limitată de valoare).

67 Apud Cecilia Cârja, Ion Cârja, op. cit., p. 44

ecclessiae orientalis catholicae, scrisă de episcopul de Oradea, Iosif Papp-Szilágyi.

Episcopul orădean, după ce face în lucrarea din 1862 trimitere atât la dreptul canonic latin, cât şi la scrierile canonice bizantine, prin lucrarea Chatehismul Unirei tuturor românilor (1864), se pronunţă pentru „acceptarea catolicismului în toată perfecţiunea şi splendoarea lui”, asta cu toate că era de acord cu „păstrarea ritului oriental aprobat de papă”⁶⁸.

Participarea clericilor români uniţi la conciliul de la Vatican (1869-1870) este un moment semnificativ din perspectiva dreptului matrimonial greco-catolic. La lucrările conciliului au participat din partea Bisericii Române Unite doi reprezentanţi:

mitropolitul Ioan Vancea şi episcopul de Oradea Iosif Papp-Szilágyi. Căsătoria clerului şi funcţionarea tribunalelor ecleziastice în cauze matrimoniale i-au preocupat în primul rând pe prelaţii români. La doi ani după conciliul de la Vatican a urmat întâlnirea provincială a Bisericii greco-catolice româneşti desfăşurată în perioada 5-14 mai 1872 la Blaj⁶⁹. Lucrările finale şi concluziile conciliului au fost publicate prin Decretele sale finale, constituind „o primă constituţie a provinciei greco-catolice”⁷⁰. Aspectele matrimoniale se regăsesc în partea a V-a (Despre sfintele sacramenete), în capitolele VIII (Despre sfânta căsătorie)⁷¹şi IX (Despre căsătoriile mestecate)⁷², apoi, în partea a VII-a (Despre viaţa clerului), capitolele IV (Despre preoţii însuraţi)⁷³ şi V (Despre căsătoria a doua din ordurile sacre)⁷⁴, precum şi în partea a X-a (Despre judecăţile bisericeşti), capitolul II (Despre tribunalele bisericeşti)⁷⁵. Aceste problematici au fost reluate cu ocazia celor două concilii provinciale care au mai urmat în anii 1882 şi 1900⁷⁶. Cele trei Concilii primeau nu numai cele patru puncte „florentine”, ci şi întreaga învăţătură a Bisericii catolice. Cu toate acestea, în dreptul matrimonial discuţiile pe baza punctelor sensibile s-au păstrat, iar Biserica greco-catolică şi-a păstrat dreptul de decizie şi punctul de vedere propriu. Decretele celui de-al doilea conciliu, desfăşurat în perioada 30 mai – 6 iunie 1882, se apleacă, în raport cu precedentele, mai mult asupra unor chestiuni de ordin procedural. Problemele matrimoniale sunt tratate în partea a IV-a, intitulată: Instrucţiune pentru judecătoriile bisericeşti din provincia metropolitană greco-catolică de Alba-Iulia şi Făgăraş privitor la cauzele matrimoniale⁷⁷. Alte texte cu valoare teologică şi procedurală sunt lucrările lui Ioan Raţiu (Prelecţiuni teologice despre matrimoniu, impedimente, procedură...⁷⁸) şi Iuliu Simon (Instrucţiunea practică pentru causele matrimoniali ...⁷⁹). Spre deosebire de lucrarea lui Ioan Raţiu, care face o prezentare a legislaţiei

68 Iudita Căluşer, op. cit., p. 75-76

69 Ibidem, p. 76-77

70 Cecilia Cârja, Ion Cârja, op. cit., p. 47

71 Decretele Conciliului prim şi al doilea ale Provinciei bisericeşti greco-catolice de Alba Iulia şi Făgăraş (în continuare Decretele Conciliului prim şi al doilea...), Blaj, 1927, p. 54-57

72 Ibidem, p. 58

73 Ibidem, p. 79-80

74 Ibidem, p. 80

75 Ibidem, p. 86-87

76 Iudita Căluşer, op. cit., p. 77

77 Decretele Conciliului prim şi al doilea..., p. 89-135

78 Ioan Raţiu, Prelecţiuni teologice despre matrimoniu, impedimente, procedură, cu respect la teoria e praxa vigente în provincia metropolitană greco-catolică a Albei-Julie, Blaj, 1875

79 Instrucţiunea practică pentru causele matrimoniali cu respect la disciplina vigentă în provincia bisericească greco-catolică de Alba-Julia şi Făgăraş scrisă în unsul păstorilor sufleteşti prin prof.dr. Iuliu Simon, Gherla, 1891

ecleziastice fără să aducă schimbări procedurale sau dogmatice, în lucrarea lui Iuliu Simon se simte o uşoară influenţă a legislaţiei civile. De altfel, autorul nu se fereşte să amintească şi să facă trimitere la „legea interconfesională din 1868”. Copiii rezultaţi în urma unei căsătorii mixte, puteau acum să fie crescuţi şi într-o altă religie decât cea greco-catolică. „Copiii de sexul bărbătesc să urmeze religiunea tatălui, iar cei de sexul femeiesc religiunea mamei”⁸⁰.

La o vedere de ansamblu, legislaţia matrimonială greco-catolică din perioada secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea evidenţiază încercarea ierarhilor greco-catolici de a organiza şi acorda un statut cât mai clar Bisericii Române Unite. Păstrând originea sa orientală, legislaţia Bisericii unite a fost tot mai mult influenţată de către normele şi canoanele latine, iar din încercarea de păstrare a propriei identităţi în faţa presiunilor latine şi orientale, Biserica a acceptat să comunice cu statul, modernizându-se în acest fel.

1.4. Percepte ale legislaţiei matrimoniale protestante

Între punctele divergente observate între legislaţia matrimonială catolică şi cea protestantă pot fi remarcate cele referitoare la sacralitatea instituţiei familiei, la posibilitatea preoţilor de a se căsătorii, apoi chestiunea mariajelor clandestine (intens condamnate de către predicatorii protestanţi), multitudinea obstacolelor existente în dreptul matrimonial al Bisericii romane, neacceptarea ruperii legăturii conjugale în caz de adulter, dar şi competenţa exclusivă a Bisericii în domeniul matrimonial. Pentru protestanţi mariajul este o instituţie divină, dar nu un sacrament: era un statut care „nu avea nici mai multă nici mai puţină valoare ca şi celibatul”⁸¹. Din această perspectivă, potrivit punctului de vedere protestant, căsătoria era, în primul rând, un contract fondat pe consimţământul mutual al celor doi. Pentru ca acest consimţământ să obţină o valoare mai mare el trebuia să presupună intense angajamente spirituale şi materiale.

Plecând tocmai de la acest aspect, contractarea mariajului de către minori era condiţionată de acordul părinţilor şi nu de capacitatea lor de a-şi oferi consimţământul propriu. Această condiţionare a fost şi ea studiată pe ambele părţi de către teologii protestanţi⁸². Episcopul anglican de Norwich, Joseph Hall, scria spre 1650: „Trista experienţă ne-a făcut să vedem câţi părinţi au uzat de redutabila lor autoritate, atunci când în scopul intereselor particulare, i-au căsătorit pe copii lor (minori!) împotriva înclinaţiei şi voinţei acestora”⁸³.

Căsătoria mixtă nu era bine primită de niciuna din bisericile protestante. Nu doar gestionarea unei astfel de familii era luată în considerare de către teologii protestanţi, ci şi faptul în sine. În ceea ce priveşte legislaţia matrimonială a Bisericii Reformate (Calvine) din Transilvania şi Ungaria referitoare la căsătoriile mixte putem constata o nuanţare a modului în care a fost abordată această chestiune. Apariţia în anul 1655 a cunoscutului corpus de legi Approbatae Constitutiones a însemnat un moment de reper în legislaţia şi modul de raportare al Bisericii Reformate la problematica matrimonială. Deosebirea confesională nu constituia un impediment pentru căsătorie în cazul unor creştini. Pe baza acestui principiu, Biserica calvină recunoştea valabilă o căsătorie care lega două părţi ce proveneau din biserici diferite. Expresia „confesiuni

80 Ibidem, p. 36-37

81André Burguiére, François Lebrun, op. cit., p. 124

82 Biserica Anglicană permitea efectuarea căsătoriilor contractate de către minori şi în cazul în care aceştia nu aveau consimţământul părinţilor.

83 André Burguiére, François Lebrun, op. cit., p. 124

diferite” consemnată în textul Approbatae Constitutiones se referă la confesiunile

„acceptate”⁸⁴. Alături de confesiunile romano-catolică, reformată (calvină), evanghelică (luterană) şi unitariană, mai târziu, a fost pusă şi confesiunea greco -catolică. Referitor la căsătoria cu un creştin ortodox, legiuirea o consideră „acceptată”

în comparaţie cu o căsătorie care se făcea cu un păgân, turc sau evreu (asemenea cazuri fiind aspru pedepsite⁸⁵). Dacă totuşi se realiza o astfel de căsătorie Biserica avea obligaţia de a-i îndruma pe cei doi spre credinţă. Prin ordonanţa de pacienţă a lui Iosif al II-lea era reconfirmată posibilitatea de căsătorie a reformaţilor cu persoane aparţinând religiilor tolerate. Această ordonanţă făcea trimitere şi la păgânul convertit care, dacă avea mai multe soţii, trebuia să o păstreze doar pe aceea cu care s-a căsătorit prima dată (inclusiv dacă s-a despărţit de ea, în acest caz fiind obligat să o ia de soţie iarăşi)⁸⁶. Pentru Biserica romano-catolică, căsătoriile enoriaşilor săi cu protestanţii era un mijloc de reconvertire al acestora. Mai mult, copiii rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie trebuiau crescuţi în credinţa catolică (cel puţin la aşa ceva trebuia să consimtă partea protestantă înaintea căsătoriei pentru ca mariajul să fie declarat valid). O astfel de tendinţă, speculată de Biserica romano-catolică, a fost favorizată şi de legislaţia statului austriac. Această situaţie s-a menţinut şi după emiterea bulei papale din 1841, prin care se recunoştea ca validă şi o căsătorie efectuată în faţa preotului protestant⁸⁷. Căsătoria în faţa preotului protestant era făcută, potrivit normelor protestante, în special atunci când acesta era preotul miresei. Asta cu toate că statul austriac a încercat să extindă dreptul preoţilor catolici de a oficia o căsătorie ce implica un catolic. Religia copiilor născuţi dintr-o astfel de căsătorie a interesat foarte mult. Cum Biserica romano-catolică s-a preocupat făţiş de botezul nou-născuţilor, între cele două biserici s -au ivit adevărate conflicte. Aceste conflicte -au fost reglementate oarecum de intervenţia statului care a stabilit că băieţii trebuiau să urmeze religia tatălui, iar fetele pe cea a mamei⁸⁸.

Practica vestirii era prezentă şi la comunităţile protestante. În Biserica reformată, căsătoria trebuia anunţată în trei duminici sau zile de sărbătoare în faţa comunităţii enoriaşilor. Dacă era vorba despre o căsătorie mixtă aceasta trebuia vestită în ambele biserici. Scopul acestor anunţuri era acela de a se cunoaşte de către comunitate actul în sine, iar, în al doilea rând, se urmărea descoperirea eventualelor informaţii referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea realizării acestei căsătorii.

Dacă nu exista niciun impediment în calea realizării căsătoriei, preotul putea trece la următoarea etapă: binecuvântarea sau legământul. Potrivit legislaţiei bisericeşti, dacă în cazul unei căsătorii nu exista actul binecuvântării preotului atunci acea căsătorie nu era validă, iar copiii născuţi într-o astfel de familie erau declaraţi nelegitimi.

Biserica evanghelică (luterană) se pronunţa în mod foarte clar împotriva oricărei forme de căsătorii mixte. Datoria preoţilor evanghelici era aceea de a-i avertiza pe credincioşi cu privire la reglementările bisericeşti ce făceau referire la astfel de căsătorii. În realitate, situaţia a fost însă alta: Biserica evanghelică a fost nevoită să

84 „Evanghelica reformata vulgo calviniana, lutherana sive augustana, romano-catholica şi unitaria vel antitrinitararia”. A se vedea Olga Lukács, Premisele juridice ale căsătoriilor mixte în Biserica Reformată din Ardeal, în secolele XVII-XIX, în Corneliu Pădurean, Ioan Bolovan (coord.), Căsătoriile mixte..., p. 69

85 Ibidem

86 Ibidem, p. 70

87 Ibidem, p. 74

88 Ibidem, p. 82

accepte aceste căsătorii, iar în cazuri speciale să le şi oficieze. Pentru a primi binecuvântarea preotului evanghelic, o astfel de familie trebuia să consimtă a se angaja la creşterea copiilor în religia luterană.

După cum s-a putut observa, prin legislaţia bisericească, oricare ar fi fost originea acesteia, Biserica a căutat a împiedica realizarea căsătoriilor mixte, le-a acceptat însă atunci când ele se realizau punând cel mai adesea în discuţie chestiunea educaţiei religioase a copiilor proveniţi dintr-o astfel de familie. Nu putem încheia acest subiect privitor la legislaţia matrimonială ecleziastică fără a face precizarea că ea nu s-a aplicat, în special în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, decât în foarte puţine cazuri, fără a fi condiţionată de prevederile legislaţiei civile laice. La o privire mai atentă, între cele două părţi, partea bisericească şi cea laică (ambele arogându-şi drepturile sale în privinţa controlului exercitat asupra matrimoniului), au existat numeroase apropieri şi conlucrăriîn vederea constituirii unui

După cum s-a putut observa, prin legislaţia bisericească, oricare ar fi fost originea acesteia, Biserica a căutat a împiedica realizarea căsătoriilor mixte, le-a acceptat însă atunci când ele se realizau punând cel mai adesea în discuţie chestiunea educaţiei religioase a copiilor proveniţi dintr-o astfel de familie. Nu putem încheia acest subiect privitor la legislaţia matrimonială ecleziastică fără a face precizarea că ea nu s-a aplicat, în special în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, decât în foarte puţine cazuri, fără a fi condiţionată de prevederile legislaţiei civile laice. La o privire mai atentă, între cele două părţi, partea bisericească şi cea laică (ambele arogându-şi drepturile sale în privinţa controlului exercitat asupra matrimoniului), au existat numeroase apropieri şi conlucrăriîn vederea constituirii unui

Im Dokument MarriageinNorth-WesternTransylvania(2ndHalfofthe19thCentury–Beginningofthe20thCentury).ExternalConditioningsandMaritalStrategies Brie,Mircea MunichPersonalRePEcArchive (Seite 41-53)