Efecte ale crizelor interbelice asupra activită ții instituției de învă ț ământ superior orădene

Perioada 1929 – 1933 este caracterizată de o sumă de crize economice și politice, care au influențat deciziile liderilor vremii, lipsiți de abilitatea și suplețea politică a liberalilor. Conduși de elite remarcabile din punct de vedere moral și patriotic, național -țărăniștii au făcut multe greșeli tactice, la care s-au adăugat și neșansa de a se afla la guvernare în perioada marii crize economice. Deciziile politice luate de aceștia, pe fundalul unei crize politice interne tot mai accentuate, determinată de dificultăți economice crescânde și de situații tot mai acutizate în politica externă, au influențat negativ mersul evenimentelor, grăbind eșecul tinerei democrații românești și ușurând revenirea Regelui Carol al II-lea în centrul vieții politice românești. În deceniul al 4-lea, în timpul guvernării PNL, pe lângă conflictele de interese dintre diferitele grupări politice au mai apărut și divergențele dintre rege, liderii de partid și mișcarea de masă, în creștere, a legionarilor.

Neînțelegerile dintre Rege și elitele politice au determinat deprecierea instituției și regimului parlamentar, primele semne făcându-se simțite încă din anii 1930 – 1933, perioadă în care au fost dizolvate trei parlamente¹³⁵. Politica executivelor nu a fost eficientă, iar măsurile ad-hoc care au fost luate pentru a rezolva problemele economice și sociale nu au dus la nici un rezultat. În toamna anului 1933 guvernul național -țărănesc a fost înlocuit cu unul național – liberal condus de I.G. Duca, noul premier începând guvernarea prin măsuri de ameliorare a consecințelor crizei economiceși de liniștire a situației tensionate din țară. Asasinat în luna decembrie a

133Ibidem, f. 49.

134Buletinul…,p. 9

135 Daniel Apostol, Criza, a cincea putere în stat: managementul crizelor politice și economice, reflectat în presa timpului în România anilor 1930 – 1939, Editura Universul Juridic, București, 20 09, p. 36-47

aceluiași an, lui I. G. Duca i-a succedat la conducerea guvernului Gheorghe Tătărescu, lider al tinerilor liberali. A fost cel mai longeviv executiv din istoria României interbelice, după cel din 1922 – 1926, promovând un program care a dat un puternic impuls economiei naționale¹³⁶.

În ceea ce privește politica educațională, continuă eforturile de reformare a învăţ ământului românesc. Ideile care circulau în cercurile guvernamentale și științifice, în această perioadă, sunt sintetizate de G.G. Antonescu, în lucrarea Educaţ ie şi culturăapărută în 1928. Pornind de la cele două elemente componente ale procesului de instruire, cultura generală, respectiv cea profesională, autorul studiului identifică universitatea ca etapă finală în însuşirea culturii generale, iar academiile (Comercială, de Agricultură, Politehnica etc.) sunt menţ ionate ca etape finale în formarea profesională, între cele două ramuri ale culturii existând legături strânse. Fiecare ciclu de învăţ ământ pregătește trecerea la cel superior, tranziția fiind făcută astfel încât „să fie înlăturată prăpastia ce există între cele două şcoli, iar studenţ ii primului an al facultăţ ilor să nu mai fie dezorientaţ i şi adesea descurajaţ i, din cauza unei schimbări de metodă, de program şi disciplină”. Soluţ ia propusă vizează instituirea unui an pregătitor care să urmărească pregătirea spirituală a studentului printr-o „cultură formativă” și urmărește adaptarea acestuia la atmosfera intelectuală şi morală a universităţ ii. Studiile pregătitoare se desfășurau sub îndrumarea unor cadre didactice universitare, cunoscătoare a învăţ ământului secundar şi cu talent didactic¹³⁷.

Hotărârea înființării anului pregătitor în instituțiile de învățământ superior românești este luată în Comisia Națională Consultativă din 8 octombrie 1929 la care participă rectorii Universităților din București, Iași, Cluj și decanul Academiei de Drept din Oradea. Având acordul scris al Universității din Cernăuți, precum și pe acel al Asociației Profesorilor Universitari, comisia hotărăște cu unanimitate de voturi în ședință ca „anul prepa rator să funcționeze pe lângă fiecare facultate”, Consiliile profesorale trebuind să elaboreze în cel mai scurt timp programa de studii, pe baza „simplelor norme de îndrumare” elaborate de autoritățile centrale.

Anul pregătitor urma să fie adăugat celor 3 ani de licență stipulați în legislația în vigoare, numărul de ore prevăzut pentru fiecare disciplină fiind minimal, cu posibilitatea de modificare a acestui cuantum în funcție de specificul fiecărei facultăți. În normele ministeriale sunt fixate și taxele de școlarizare, tot în cuantum minimal, facultățile putând acorda scutiri întregi sau parțiale pentru studenții meritorii și săraci, sau să dispună plata taxelor în rate. Absolvenții de liceu cu diplomă de bacalaureat, indiferent dacă au făcut 7 sau 8 clase de liceu, care se vor înscrie la facultăți în anul pregătitor, vor avea statutul de „studenți universitari în ceea ce privește căminul, cantina, bursele, carnetele etc.”¹³⁸.

Victor Cădere, care din a doua jumătate a anului 1929 deține funcția de

136Marcela Sălăgean, op.cit., p. 595-596

137Gabriela C. Cristea,op.cit., p. 203-206

138A.N. – S.J.Cj.,fond.cit., dos.102, f. 1-2

decan al școlii superioare orădene¹³⁹, prezintă Consiliului profesoral al Academiei de Drept decizia Comisiei Național Consultative în 2 noiembrie 1929. Cu acest prilej, forul academic orădean aprobă ca programa anului pregătitor să fie întocmită astfel încât să selecționeze „bacalaureații care vor fi destinați mai târziu a ocupa funcții profesionale sau administrative superioare în stat și pregătirea lor în vederea specializării în științele juridice”. Pentru atingerea obiectivului, sunt propuse 5 cursuri, și anume: Civilizație latină, Civilizație franceză, Civilizație germană, Metodologiași clasificarea științelor și Introducere generală în disciplinele juridice.

Cursurile de latină, franceză și germană puneau accentul pe instituțiile juridice, terminologie și lecturi de specialitate, iar cel de metodologie viza în specialștiințele sociale. Fiecare materie era prevăzută a fi predată câte 3 ore săptămânal, verificările desfășurându-se după aceleași norme ca și examenele fundamentale anuale ale studenților. Anul pregătitor era cooerdonat de un director numit dintre profesorii titulari ai facultății¹⁴⁰. Împotriva acestor hotărâri ale Consiliului, profesorul Dumitru Mototolescu, formulează câteva argumente, care vizează în principal faptul că introducerea anului pregătitor se face printr-o decizie a Ministrului Instrucțiunii și nu prin modificarea Legii Învățământului din 1912, actul normativ prevăzând foarte precis numărul de ani de studiu pentru fiecare facultate. În plus, în viziunea profesorului orădean, decizia contravine Legii învățământului secundar, adoptată în 1928, prin care „bacalaureații cu 8 clase sunt considerați ca având 8 clase efectiv făcute”, cu posibilitatea de înscriere directă în ciclul superior de studii¹⁴¹. Obiecțiile sunt trimise autorităților de la București, două săptămâni mai târziu, decanul Victor Cădere fiind chemat la București la o serie de consultări cu Ministrul Instrucțiunii Publice și Directorul Învățământului Superior pe tema anului preparator¹⁴². În urma acestor consultări, autoritățile centrale emit adresa cu numărul 162.230 din 16 noiembrie 1929 prin care, în conformitate cu Legea învățământului secundar, absolvenții de liceu cu 8 clase care au promovat examenul de bacalaureat se vor putea înscrie direct în anul I de studiu, iar „bacalaureații cu 7 clase” vor urma anul pregătitor „în paralel cu anul I de studiu de la facultăți”. Prin aceeași adresă, Ministerul aprobăși normele de funcționare pentru anul preparator la Academia de Drept din Oradea, astfel încât, la sfârșitul lunii noiembrie, Consiliul facultății juridice aprobă și ultimele detalii necesare pentru deschiderea cursurilor: titularii celor 5 cursuri cuprinse în programă, orarul pentru anul universitar 1929 - 1930 și directorul de an, în persoana profesorului Constantin Petrescu – Ercea, care primește pentru această funcție o indemnizație de 1.500 lei lunar. Inaugurarea cursurilor pentru anul pregătitor este stabilită pentru ziua de 20 noiembrie 1929 de

139 Nu există în fondul arhivistic cercetat, un proces verbal al ședinței Consiliului profesoral al Academiei de alegere a profesorului Victor Cădere în funcția de decan al acestei instituții. Singura dovadă a alegerii sale este procesul verbal din 19 octombrie 1929 în care se consemnează căședința Consiliului profesoral este convocată de Victor Cădere în calitate de Decan. VeziIbidem, f.24.

140Ibidem, f.3-4

141Ibidem, f. 15

142Ibidem, f.24

la ora 11.00¹⁴³.

Pentru absolvenții de liceu cu 7 clase orarul pentru primul an de studiu cuprindea 35 de ore pe săptămână, având programate 11 examene în cele două sesiuni de verificări. Ca urmare, autoritățile centrale solicită universităților să vină cu propuneri de modificare a programei anului pregătitor. Consiliul profesoral orădean reduce cursurile la 12 ore săptămânal, prin renunțarea la disciplina Civilizație și instituții germane, Gheorghe Sofronie este numit titular pentru Introducere generală în științele juridice și se decalează perioada de examinare pentru luna iunie. Studenții promovați puteau susține examenele corespunzătoare anului I în septembrie 1930¹⁴⁴. Nici această soluție nu s-a dovedit a fi viabilă, curricula universitară a absolvenților de liceu cu 7 clase fiind în continuare încărcată, mulți dintre cei înscriși în anul pregătitor abandonând cursurile. În consecință, un an mai târziu, în octombrie 1930, Consiliul Academiei de Drept hotărăște ca „bacalaureații cu 7 clase să se înscrie în anul I, adăugându -se la acesta încă un curs de specialitate – Introducere generală înștiința dreptului, de 3 ore pe săptămână”. Pentru suplimentarea curriculei studentul trebuia să plătească o taxă de înscriere de 600 de lei, din care va fi remunerat, cu salarul unui suplinitor, profesorul Constantin Petrescu – Ercea, desemnat să predea cursul de specialitate¹⁴⁵. În paralel cu dezbaterile naționale pe tema anului pregătitor, se reiau și discuțiile asupra proiectului de lege a învățământului universitar, toate instituțiile de învățământ superior din țară fiind chemate să -și „fixeze părerile și dezideratele”

până în 20 februarie 1929. În privința Academiei de Drept din Oradea Ministerul Instrucțiunii era interesat să afle părerea conducerii instituției asupra următoarelor puncte: 1) organizarea Academiei: anul preparator, durata studiilor, diplome;

2) recrutarea și tratamentul corpului profesoral; 3) controlul îndeplinirii îndatoririlor legale; 4) raportul administrativ al Academiei cu Ministerul; 5) existența materială independentă a instituției¹⁴⁶. Răspunsul vine sub forma unui proiect de Regulament, care este trimis administrației centrale. Amendamentele pe marginea proiectului formulate de Consiliul Legislativ Național din cadrul Ministerului Instrucțiunii sunt discutate înședința din 19 noiembrie 1929, la care este invitat să participe întreg corpul profesoral. Este sesizată modificarea propusă de Consiliul Legislativ referitoare la art.1 din proiectul de Regulament, care „nu are conținut din punct de vedere practic”. Este vorba despre „dreptul de a elibera diplome de Licență în Drept” înlocuit cu formula ”toate drepturile acordate de legi acestei Academii”.

Precizând faptul că absolvenții din Oradea audrepturi egale cu celorlalți licențiați ai facultăților juridice din țară și că diploma obținută este recunoscută „prin legile și regulamentele de organizare a Magistraturii și Corpului Avocaților”, se votează

143Titularii celor 5 cursuri sunt stabiliți prin votul membrilor Consiliului Profesoral, rezultatul fiind următorul: Civilizație și instituții - Constantin Petrescu – Ercea, Introducere generală în disciplinele juridice - Ioan Polydor, Metodologiași științele sociale – Eugeniu Sperantia, Civilizație și instituții juridice germane – Gheorghe Sofronie, Civilizație și instituții juridice latine- Tiberiu Moșoiu. Vezi Ibidem, f. 6-7.

144Ibidem, f. 26

145A.N. – S.J.Bh,fond cit., dos. 589/1930-1931, f. 2, 4 și 7

146A.N. – S.J. Cj.,fond cit.,dos. 96, f.1

păstrarea articolului în formularea sa inițială. Alte amendamente aduse la art.7, referitor la susținerea examenelor de Sociologie și filozofie a dreptului în anul I, respectiv la art. 38, alin. 2 și 3 - organizarea examenului de licență, sunt respinse, la finalul ședințeirecomandându-se decanului să grăbească formalitățile de publicare în Monitorul Oficial a proiectului de Regulament. Acest lucru se va întâmpla un an mai târziu, când Nicolae Costăchescu, Ministrul Instrucțiunii și Cultelor în guvernul național - țărănesc, condus de Gheorghe G. Mironescu¹⁴⁷, semna proiectul de Regulament al Academiei de Drept din Oradea¹⁴⁸.

Odată cu publicarea oficială a documentului, Academia Regală de Drept din Oradea este recunoascută ca facultate juridică autonomă cu drept de acordare a titlului de licențiat. Curricula acoperă toate ramurile științelor juridice și cele ale științelor politico – economice de stat, fiind prevăzute disciplinele: Dreptul roman, Istoria izvoarelor și institutele, Dreptul civil, Procedura civilă și comercială, Drept comercial, Drept comercial comparat și maritim, Istoria dreptului român public și privat, Drept constituțional, Drept penal, Procedura penală, Drept administrativ;

Economie politică și socială, Istoria doctrinelor economice, Legislația agrară, industrială și minieră, Finanțe și statistică, Dreptul internațional public, Dreptul internațional privat, Sociologia și filosofia dreptului, Dreptul bisericesc și Medicina legală. Dintre acestea, Dreptul comercial și comparativ, Istoria doctrinelor economice, Legislația agrară, Dreptul internațional public, respectiv Dreptul internațional privat nu erau obligatorii pentru licență. Până la adoptarea unei legislații unificate pentru învățământul superior, regulamentul prevedea ca Dreptul civil, Procedura civilă și comercială, Dreptul Comercial, Dreptul penal, Procedura penală și Dreptul administrativ să fie studiate comparat. Obținerea titlului de licențiat în drept necesita parcurgerea a trei ani de studiu, timp în care Dreptul roman se va studia în doi ani, iar Dreptul civil în trei ani universitari¹⁴⁹. Anul universitar începe la 1 octombrie și se termină la 1 iulie, activitatea didactică pentru fiecare an de studiu se termină în 30 mai, media de 20 ore pe săptămână¹⁵⁰, materializându-se în cursuri, seminarii și activități practice¹⁵¹.

Cursurile erau predate de profesorii titulari și agregați ai Facultății, ajutați de conferențiari și docenți. Conferențiarii sunt autorizați să conducă seminarii și să

147Ibidem,dos.117, f.4

148 În fondurile arhivistice cercetate nu există un document care să ateste explicit aprobarea Regulamentului prin Decret Regal, acest fapt fiind menționat într-un proces verbal al Consiliului Profesoralținut în 28 noiembrie 1930. Vezi A.N.– S.J.Bh.,fond cit., dos. 589/1930-1931, f.14.

149Pentru licență, studenții trebuiau să urmeze cursurile, seminariile și lucrările pract ice, respectiv să susțină examene din următoarele materii: Anul I – Drept roman și Istoria izvoarelor de drept roman, Drept constituțional, Drept civil român comparat cu cel austriac și ungar, Sociologia și Filosofia dreptului, Economie politică; Anul II – Drept roman și Procedură romană, Drept civil român comparat cu cel austriacși ungar, Drept administrativ cu aplicații practice și jurisprudență, Drept penal, Drept bisericesc comparat, Statisticăși Știința financiară; Anul III – Istoria dreptului roman public și privat, Drept civil comparat cu cel austriac și ungar, Drept comercial comparat, Procedură civilă și comercială, Drept internațional public și privat, Procedură penală, Medicină legală. Vezi A.N. – S.J.Cj.,fond cit., dos. 114, f. 111.

150Regulamentul prevedea 17 ore pentru anul I, 21 în anul II și 22 în anul III.

151Ibidem, f.110-111

țină cursurile de specialitate sau părți din cursurile obligatorii, putând suplini catedrele vacante cu acordul Consiliului profesoral. O catedră putea fi ocupată numai la două luni de la publicarea vacantării ei, asupra numirilor definitive pronunțându-se o comisie, sub președinția decanului, formată din 3 profesori specialiști în domeniul catedrei vacante. Un membru al comisiei putea face parte din colectivele didactice ale altor facultăți juridice din țară. Drept de examinare a studenților aveau profesorii titulari, agregați și suplinitori, conferențiarii depunând, la Decanat, până în 25 mai, „observațiile și notările lor asupra activității studenților”

desfășurate în cadrul seminariilor și a lucrărilor practice¹⁵².

Sesiunile pentru susținerea examenelor fundamentale și de licență sunt prevăzute a se desfășura în perioadele 20 octombrie – 5 noiembrie, respectiv 5 - 25 iunie, cu o sesiune extraordinară în 28 ianuarie – 10 februarie. În caz de

„împiedecare legitimă” sau în cazul „vacanței unei catedre”, decanul poate înlocui profesorul examinator cu un coleg care predă același curs sau unul înrudit.

Examenele sunt publice și orale, notele acordate variind între 0 și 20. Rezultatul examenelor fundamentale se stabilește de către o comisie alcătuită din profesorii examinatori, sub președinția decanului de vârstă, și se consemnează în condica de procese verbale de examen, nota minimă de promovare fiind 12¹⁵³.

Pentru a obține diploma de licență, studentul care a încheiat cu succes toate cele trei sesiuni anuale, trebuia să mai susțină un examen final din trei materii, candidatul putând alege din: Dreptul civil sau Dreptul comercial, Dreptul penal sau Dreptul constituțional, Dreptul administrativ sau Procedura civilă. Probele se susțineau în fața unei comisii alcătuită din titularii cursurilor alese de student sau ai disciplinelor înrudite cu acestea. Tematica întrebărilor ce trebuiau puse candidaților, reglementată de aceleași norme de funcționare, urmărea verificarea ansamblului cunoștințelor juridice, cu accent pe problemele fundamentale și generale ale fiecărei discipline. Rezultatul examenului de licență era stabilit prin votul membrilor comisiei, conferirea titlului de licențiat în drept făcându-se cu majoritatea voturilor.

În caz de paritate, decanul avea votul hotărâtor. Este prevăzută și posibilitatea corigenței la examenul de licență, dar numai pentru o singură materie, caz în care studentul putea susține proba nepromovată în sesiunea următoare, în fața unei alte comisii formată din decan și profesorul care a predat disciplina, sau una înrudită.

Studenților care promovau examenele fundamentale și de licență cu distincție și unanimitatea voturilor comisiei li se conferea titlul de Licențiat în drept cu mențiunea „magna cum laude”. Se menținea, din regulamentele anterioare, ceremonia de înmânare a diplomelor într-o ședință solemnă în fața corpului profesoralși a studenților Facultății¹⁵⁴.

152Ibidem, f.13-14

153Pentru examenele fundamentaleși de licență notele se echivalează cu următoarele mențiuni: 12 -13-14 – admis cu majoritate; -13-14-15-16 – admis cu unanimitate; 17-18 – admis cu distincție cu majoritatea voturilor; 19-20 – admis cu distincție cu unanimitatea voturilor. Studentul care era notat cu 10 la un singur obiect, iar la celelalte materii avea cel puțin 15, putea promova examenul prin decizia comisiei examinatoare. Candidatul respins de 3 ori la aceeași materie, va repeta întregul examen fundamental al anului respectiv în sesiunea de examene următoare. VeziIbidem, f.20.

154Ibidem, f.20-21

Regulamentul intră în vigoare într-o perioadă în care se vorbea în mod curent de o criză a universităţ ilor, determinată de o scădere a calității învăţ ământului superior începând încă din 1928. Se invocau adesea drept cauze a multor neajunsuri din sistemul de învățământ românesc, dezvoltarea vieții universitare de după război, nevoia de cadre didactice pentru instituțiile de învățământ superior dințară, existența în sistemul universitar a profesorilor selectați după criterii politice, absenteiști și fără interes pentru catedră¹⁵⁵. Circula în mediul academic românesc un memoriu de protest, adresat administrației centrale, în care se atrăgea atenția asupra fenomenului de cumulare a mai multor funcții (posturi – n.n.) de către o singură persoană, în timp ce tinerii absolvenți erau șomeri cu studii academice. „Economiile la salarizare”, invocate de guvern pentru menținerea acestei practici, au condus în timp la deținerea cumulată a două, trei sau chiar patru posturi, plătite cu salarii reduse. „Cumularzii”, cum sunt numiți în memoriu, sunt acuzați că prin diferite mijloace reușesc să-și completeze veniturile astfel încât pentru funcțiile deținute să aibă salarii demne. Fenomenul era considerat

„mai periculos” în cazul funcțiilor de conducere, care sunt ocupate de persoane care trebuie să facă față „cerințelor pentru trei sau patru ocupații”, devenind din această cauză „aferați, grăbiți, nervoși, pe care nu-i mai găsești la locul lor”. Se propunea în petiție modificarea Legii cumulului de funcții din 1894, astfel încât aceasta să devină „o lege de înaltă echitate și de ordine socială”și o soluție pentru rezolvarea problemei „șomajului intelectual”. În principiu, memoriul propune ocuparea simultană numai a două funcții, iar dacă acestea presupun deplasarea în două localități diferite, cumulul este permis numai cu renunțarea la una din retribuții¹⁵⁶.

Într-o astfel de situație de cumul de funcții se află profesorul Victor Cădere,

Într-o astfel de situație de cumul de funcții se află profesorul Victor Cădere,