Criza marocană şi Conferinţa de la Algeciras

Două secole mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea, Tanger era sufocat de mulţimea străinilor stabiliţi chiar şi temporar acolo.

Pe parcursului ultimilor ani de la final de secol XIX şi început de secol XX, în Europa a prins contur o nouă reaşezare diplomatică, din care au rezultat blocurile militare de la începutul secolului trecut. Germania, care rupsese deja relaţiile cu Rusia, acum aliata Franţei, se afla într-o situaţie contradictorie. Pe continent, echilibrul de forţe era încă de partea sa, atâta timp cât Tripla Alianţă era solidă, iar Marea Britanie – sigură de ea însăşi şi dominantă – rămânea liberă de orice fel de angajament. Or aceste două elemente cheie ale liniştii germane vor dispărea, unul după altul²⁰².

După ratificarea convenţiei franco-ruse din 1893-1894, revoluţia diplomatică franceză a avut câştig de cauză. Echilibrul de forţe a fost restabilit în Europa. „Sprijinul tăvălugului compresor rus îi dezleagă Parisului mâinile pentru a se mişca mai viguros atât pe scena continentală, cât şi aiurea în lume.

De acum puterea financiară şi industrială a Franţei va răzbate prin această breşă diplomatică pentru a se manifesta pe toate meridianele”²⁰³.

Interesul francez pentru teritoriul marocan debutează în prima parte a secolului al XIX-lea, când Prinţul de Joinville a atacat de pe mare Tanger şi alte oraşe de pe coastă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Germania se afirma din ce în ce mai mult pe scena diplomatică. Reuşita economică, calmul social şi stabilitatea politică în interiorul ţării, îi conferă Germaniei un sentiment de mare putere. Interesele marilor puteri în afara continentului european i-au permis acesteia să-şi concretizeze hegemonia pe continent (Mitteleuropa). Doar că, pentru a influenţa împărţirea colonială şi a pătrunde pe noile pieţe de desfacere, Germania trebuia să dispună de mijloace pentru a-şi proteja interesele: o marină militară şi o flotă comercială. În legătură cu aceste decizii, Londra îşi manifesta neliniştea la 1897. În acest sens a făcut o serie de propuneri contractuale avantajoase pentru Germania, cerându-i în schimb să abandoneze proiectul naval. A primit un refuz categoric²⁰⁴.

În timp ce în perioada 1898-1902 raporturile anglo-germane întârziau să se reglementeze, diplomaţia franceză aducea în faţă o nouă personalitate politică, Téophile Delcassé (1852-1923). Tânărul deputat radical francez a făcut o obsesie din izolarea Germaniei. În perioada în care a avut un rol

201 Tanger au XVIIIème siècle. Vezi: http://tangier.free.fr/Histoire/f18.html

202 Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Histoire du continent Européen (de 1850 à la fin XX siècle), Paris, Editions du Seuil, 1998, p.263-264

203 Ibidem, p. 263

204 Ibidem, p. 268

decizional major în politica externă a Franţei, s-a concentrat spre reglarea conflictelor coloniale, întărirea alianţei cu Italia şi Rusia, căutarea unei apropieri de Londra. A întreprins numeroase măsuri „pentru contracararea spiritului războinic german în privinţa căruia nu s-a îndoit niciodată”²⁰⁵.

Extinderea sferei de influenţă franceză în Maroc a provocat o reacţie imediată a Germaniei. Temându-se de politica de încercuire dusă de Delcasse, guvernul de la Berlin şi-a asumat riscul de a declanşa la 1905 „prima criză marocană”²⁰⁶. Intenţiile reale ale Germaniei erau de a profita de contextul internaţional pentru a-şi spori puterea în Europa în defavoarea rivalei Franţa, care se pregătea să-şi extindă dominaţia asupra ansamblului Maghrebului, favorizată fiind de dispariţia lui Bismarck de pe scena politică. În plus, în aprilie 1903 Marea Britanie a acceptat să lase mână liberă Franţei în Maroc, în schimbul renunţării acesteia la pretenţiile asupra Egiptului. Alianţa franco-engleză a alarmat decidenţii politici de la Berlin, toate acţiunile Germane din acel moment fiind îndreptate spre distrugerea lui Delcasse şi implicit a Franţei.

Pe de altă parte, pierderea coloniilor din Antile şi din Filipine explică şi legitimează aspiraţiile spaniole asupra Africii de Nord. Reprezentanţii industriei catalane şi cei ai finanţelor din Madrid au decis includerea Spaniei în conflictul marocan şi implicit prezenţa acesteia la Conferinţa de la Algeciras (16 ianuarie-7 aprilie 1906). Martinho de Brederode considera acest eveniment ca pe un „simplu episod al jocului politic care se desfăşura în Europa şi care dirija balanţa de putere în vechiul continent”²⁰⁷, ale cărei origini „nu trebuie căutate în sudul Spaniei, nici în nordul Marocului, ci în centrul Europei”, comenta ziarul The Times²⁰⁸.

Ţinând cont de toate aceste precedente, după ce şi-a asigurat neutralitatea Spaniei, cu care a încheiat o serie de acorduri în octombrie 1904²⁰⁹, Franţa a obţinut o influenţă predominantă în Maroc cu ajutorul Angliei şi Italiei. Anglia era prea puţin interesată de ceea ce obţinea Franţa pe continentul african, atâta timp cât Gibraltarul continua să fie sub controlul său.

Apropierea de Italia, însă, s-a realizat în timp, încă din ultimul deceniu al secolului XIX. Înfrântă la Adua (1896) în încercarea de a realiza o punte de legătură în Africa, între coloniile sale Eritreea şi Somalia, Italia era de asemenea interesată de o apropiere de Franţa. Astfel, într-o primă etapă au decis împreună să rezolve litigiul tunisian, pentru ca apoi să treacă la

205 Ibidem, p. 269

206 Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX 1900-1945, Bucureşti, Editura BIG-ALL, 1998, p.62

207 ADMAE, Lisabona, fond Legação de Portugal em Tanger, CX 39, Serie A, nr.47, Tanger, Raport, 10 aprilie 1906, f.1

208 The Times (Londra), 9 aprilie 1906, p.2

209 Prin aceste acorduri, Franţa recunoştea ca fiind spaniole o serie de teritorii de coastă ce se întindeau de la Atlantic la râul Muluya, fiind incluse Tatuam şi Larache. Vezi: Jacques Madaule, op.cit., p.205-207

semnarea unui acord secret care va lăsa mână liberă Italiei în Tripolitania, în timp ce Franţa obţinea „Carte Blanche”²¹⁰ în Maroc. În 1902, printr-un nou acord secret, Franţa obţinea neutralitatea italienilor în cazul unui război franco-german.

În ianuarie 1905, Téophile Delcassé, ministrul de Externe al Franţei, a trimis o misiune diplomatică la Fes, invitându-l pe sultanul Abd El-Azis „să restaureze ordinea în Imperiul său cu ajutorul Franţei”²¹¹. Cu doar câţiva ani înainte, Franţa obligase pe sultan să accepte semnarea unui document prin care recunoştea frontiera dintre Maroc şi Algeria, aflată sub control francez. În cunoştinţă de cauză, Germania promite sprijin Marocului şi, prin urmare, în primăvara lui 1905 împăratul Wilhelm II face o vizită la Tanger. Lucrurile par fără soluţie şi, în consecinţă, marile puteri decid rezolvarea contenciosului pe cale amiabilă la Algeciras, în oraşul Cadiz, Andaluzia, aşadar pe teritoriu spaniol.

După trei luni de tratative, lucrurile nu par nici pe departe rezolvate.

Londra a refuzat soluţia germană în privinţa creării unei poliţii internaţionale, soluţie care i-ar fi permis Reichului să aibă un port în Atlantic şi dreptul de a supraveghea afacerile din Maroc. Dimpotrivă, Parisul obţine dreptul de a inaugura o bancă în Maroc, bancă de stat, în care Franţa era creditor principal.

În plus Franţa şi Spania primesc sarcina constituirii unei poliţii portuare.

Pentru Reich-ul german lovitura era cumplită.

Înfrântă la masa tratativelor, Germania nu renunţă. În octombrie1906 aşa numita „problemă marocană” de la frontiera cu Algeria îşi reia zgomotos cursul. „O surdă agitaţie insolentă se manifestă în regiunea de frontieră în partea Talzaza, Beggar şi El-Aricha” ²¹², scria pe prima pagină ziarul francez

„Echo de Paris”, ataşat de Martinho de Brederode notei sale diplomatice, trimise la Lisabona. Autorul articolului face referire la amestecul german în încurajarea atitudinii anti-franceze a guvernului marocan şi implicit a

„populaţiei fanatice”. Ziarul surprindea de asemenea punctul de vedere al lui Clemenceau, în această privinţă: „Franţa nu trebuie să uite că o politică de moderaţie n-a adus niciodată rezultate sigure şi durabile, o politică de forţă fiind singura care ar putea avea câştig de cauză la Fes”²¹³.

Evenimentul a fost urmărit şi în presa italianăşi, bineînţeles, în ziarele locale de limbă franceză din El-Arioha, ataşate de diplomatul portughez, ca dovezi concrete pentru afirmaţiile din rapoartele sale. Într-un articol din ziarul El Arioha, era precizat faptul că „Numeroşi emisari traversează regiunea

210 Jean-Michel Gaillard, op.cit., p. 265

211 D. Fernando de Meneses, Historia de Tanger / Istoria Tangerului, Lisabona, 1872, p.96

212 ADMAE, Lisabona, fond Legação de Portugal em Marocos / Legaţia Portugaliei în Maroc, dos. Martinho de Brederode, CX 157, 1906-1907, nr.5, articol din ziarul Echo de Paris, datat 11 octombrie 1906 şi expediat de Martinho de Brederode către Ministerul de Afaceri Străine de la Lisabona, alături de comentariile sale personale cu privire la acest eveniment

213 Ibidem

determinându-i pe marocani să ridice stindardul revoltei şi să propovăduiască Jihadul, războiul sfânt.”²¹⁴.

La marginea Tangerului, o serie de asasinate şocau populaţia autohtonă şi pe alogeni. Spre exemplu, în noaptea de 1 iunie 1906 a fost asasinat un cetăţean francez. Profund afectat de situaţie, diplomatul portughez nota într-un Raport al său: „Am vorbit cu Neuville de la Legaţia Franţei care mi-a spus că nu se ştie nimic sigur... Săracul Charbonier [cel ucis – n.n.] îşi aştepta azi familia, care cred că a sosit. Această crimă a produs o imensă oroare, pentru că a avut loc la porţile Tanger-ului în plină zi şi asupra unei persoane absolut serioasă şi retrasă. Realitatea este că aici maurii simt o imensă adversitate împotriva francezilor” [...] şi completa: „este nevoie de o pedeapsă exemplarăşi severă în rândul acestei populaţii fanatice”²¹⁵.

Guvernatorul general din Algeria, cerea „urgent trupe din Franţa”, pentru a înăbuşi revolta, nota Martinho de Brederode în însemnările sale din 6 octombrie 1906.

Legaţia Franţei din Maroc a reacţionat prompt, făcând cercetări la faţa locului. Făptaşii nu au fost prinşi. Autorităţile franceze au cerut sultanului să rezolve situaţia, impunând condiţii: „Să fie aplicată cea mai severă pedeapsă asasinului sau asasinilor; Să se plătească 100.000 franci familiei victimei; Să se prezinte scuze oficiale Ministrului Franţei din Tanger; Să fie ridicat un monument comemorativ şi să se asigure cheltuielile necesare la Maghzen pentru cercetările de la locul unde a fost comis asasinatul”²¹⁶. Crima a impresionat teribil şi a înspăimântat toţi străinii aflaţi la Tanger. „Obişnuiam să ies călare în zona aceea, preciza Martinho de Brederode[...]. Până la Conferinţa de la Algeciras maurii erau inofensivi pentru străini. Orice european putea circula dintr-o parte în alta a oraşului, liber. Acum, cine se îndepărtează câţiva km de oraş fără să fie însoţit de un soldat, riscă să fie asasinat. Prezenţa soldatului nu ajută direct cu nimic. Nu este pentru a ne apăra, ci doar pentru că maurii, fără îndoială, ezită să compromită alt musulman”²¹⁷, scria Brederode.

Situaţia ia amploare prin implicarea directă şi supravegherea atentă a cercetărilor de către francezi. Aceştia din urmă merg chiar mai departe. Franţa parcă se pregătea de război. Iată ce scrie într-un raport al tânărului diplomat portughez: „Ieri a sosit aici de la Brest, cuirasatul Francez Jeanne D’Arc de 12.000 de tone, cu 658 de oameni la bord şi 3 tunuri. Acum sunt aici 3 nave de război franceze. Remarc că Franţa doreşte şi cere răzbunarea celui decedat” ²¹⁸. La finalul raportului am găsit, aşa cum ne-a obişnuit Brederode, părerea sa

214 El Arioha (Tanger), 10 octombrie 1906

215 ADMAE, Lisabona, fond Legação de Portugal em Marocos / Legaţia Portugaliei în Maroc, dos. Martinho de Brederode, 1906-1907, CX 157, nr.5, Tanger, Raport, 11 octombrie 1906

216 Ibidem, 9 iunie 1906, f.1

217 Ibidem, f.2

218 Ibidem

proprie: „Francezii procedează bine pentru că altfel oricând se poate trezi un fanatic să mai comită o crimă”²¹⁹.

Următoarele note informative ale sale cuprind o multitudine de informaţii cu privire la deciziile luate la Algeciras şi la repercusiunile aplicării acestora. A subliniat importanţa acordată liderilor italieni la Algeciras, prezentând amănunţit cele mai importante demersuri ale acestora. Spre exemplu, într-un document datat 28 mai 1906, cu menţiunea „rezervat”, diplomatul portughez scria: „Am onoarea de a vă comunica că a pornit, la 24 mai 1906, spre Fes, d-ul Malmusi, ministrul Italiei în Tanger. Cu câteva zile înainte a sosit la Tanger, d-ul Carlo Sforza, consilier al ambasadei Italiei la Madrid şi unul dintre secretarii de Misiune italiană pentru Conferinţa de la Algeciras. În ajun au sosit de asemenea Contele Miniscalezzi Erizzs, ataşatul Legaţiei în Japonia, sosit în Europa acum mai puţin de o lună, trei ofiţeri şi un medic militar. Toţi aceşti domni l-au însoţit pe domnul Malmusi”²²⁰. În centrul atenţiei corpului diplomatic de la Tanger pare să fi fost reprezentantul diplomaţiei italiene la Conferinţa de la Algeciras, Domnul Malmusi, „despre care cred că s-a născut la Tanger”, scria Brederode. „Este un bătrân solid şi dezinvolt, cavaler, un vorbitor foarte bun al limbii arabe, ... cu tată italian şi mamă marocană, născut în Tanger...”²²¹.

Întâlnirea de la Fes era absolut necesară având în vedere faptul că sultanul pierduse deja controlul asupra nordului african. Numeroase presiuni din exterior, l-au determinat să acceptate întrevederea mai sus menţionată²²², unde au participat toţi şefii de Misiuni Diplomatice din Tanger, alături, evident, de Malmosy, ministru al Italiei şi Decan al Corpului Diplomatic de la Tanger. Aici au fost prezentate şi discutate deciziile de la Algeciras. Scopul conferinţei a fost acela de a-l determina pe sultan să accepte prevederile Conferinţei de la Algeciras. La 19 iunie 1906, ziarele din capitala marocană publicau următoarea ştire: „Sultanul tocmai şi-a exprimat adeziunea la „Actul General” al Conferinţei de la Algeciras. Această decizie, luată în ciuda unei rezistenţe puternice din partea unor membri ai grupării Maghzen, nu a provocat în oraş nici o surprindere, atunci când a devenit cunoscută” ²²³. Ba mai mult, „în ultimele trei zile Maghzen declara cu insistenţă că nu se poate pronunţa, pentru că nu a primit deciziile diplomaţiei europene pe care onorabilul decan al corpului diplomatic din Tanger le-a semnalat”²²⁴. Direct afectat de evoluţia evenimentelor, Martinho de Brederode consemna într-un raport al său: „Cel mai rău este că maurii sunt cu fiecare zi mai insubordonaţi şi mai nerespectuoşi. Cu câteva zile în urmă s-a auzit de o nouă tentativă de asasinat contra unui

219 Ibidem, f.3

220 Ibidem, M.6, Serie A, nr.45, Tanger, Raport, 28 mai 1906, f.1.

221 Ibidem

222 În Evul Mediu era capitala Marocului.

223 ADMAE, Lisabona, fond Legação da Portugal em Tanger / Legaţia Portugaliei din Tanger, CX 157, 1906-1907, Serie A, nr.5, Tanger, Raport, 25 iunie 1906, f.2

224 Ibidem

european, spaniol de origine, ce a intervenit în favoarea unei nefericite maure, care nu era lăsată să înainteze pe drum nici măcar un pas” ²²⁵.

Dincolo de toate diferendele, politica externă a sultanului şi deciziile acestuia erau urmărite de întreaga populaţie maură. „Veştile de la Fez, cu privire la rezultatul diplomatic obţinut de ambasadorul Malmusi [acceptarea de către sultan a prevederilor conferinţei de la Algeciras – n.n.], au fost primite foarte rău de opinia publică. ... Se spune că în restul ţării, în special în sud, totul se află în cea mai mare anarhie”²²⁶.

Dincolo de toate aceste probleme de politică externă, căldura excesivă din Tanger provocă victimele sale. Epidemiile (febra tifoidă şi ciuma – n.n.), decimează populaţia indigenă dar şi europeană. Un raport al lui Martinho de Brederode descrie amănunţit situaţia. “Procentajul morţilor din colonia europeană, în acest an este enorm. Acum câteva zile a murit domnul Paul Schmuecker, Directorul Poştei Germane, un om foarte tânăr şi bun funcţionar”²²⁷. Aceeaşi boală l-a afectat şi pe De Porter, un tânăr belgian, care tocmai obţinuse o mulţime de premii, absolvent al Şcolii Superioare de Comerţ din Bruxelles, aflat la Tanger cu afaceri familiare, cu o subvenţie de la stat de 6000 de franci anual. Convalescent la Hotel Bristol se pare că ulterior şi-a revenit. “Se moare destul de mult în Tanger” ²²⁸, preciza Martinho de Brederode în încheierea notei sale informative.