Belgia şi Portugalia, puteri coloniale europene

În vederea reactivării intereselor şi disputelor coloniale africane, poziţia guvernului portughez acorda o importanţă particulară Belgiei şi intereselor acestui stat în Africa, în condiţiile în care Portugalia nu dorea să rămână în afara deciziilor marilor puteri coloniale. Pe de altă parte, Belgia era la rândul său interesată de colaborarea activă a Portugaliei, posesoarea unei părţi din Angola încă din 1471¹⁶⁷.

Sursa:Vezi: http://media.maps.com/magellan/Images/ANGOLA-W1.gif

Negocios Estrangeiros, Principe do Chimay para que assim aqui fique inscripto na lista do corpo diplomatico e já tomei as dispoziçõis necessarias para que esse novo empregado possa começar a exercer n´essa Legação, as funcçõis do seu cargo”. Vezi: ADMAE, Lisabona, fond Legação do Portugal em Bruxellas / Legaţia Portugaliei din Bruxelles (1883-1891), CX 29, Seria A, nr.10, 1883, f.11

167Jose Carlos Venancio, Colonialismo, antropologia e lusofonias / Colonialismul, antropologia şi lusofonia, Lisabona, Editura Vega, 1996, p. 15

În 1855, monarhia portugheză a ocupat portul Ambrez, la Nord de Luanda, capitala Angolei, „pe unde negrii dispăreau în comerţul cu marfă neagră”. Pentru rezolvarea acestei situaţii, la 5 iulie 1856 a fost editată o nouă lege privind libertatea tuturor sclavilor care sosesc în Portugalia sau pe teritoriile aflate sub control portughez: Azore, Madeira, India şi Macao.

Sclavajul a fost definitiv interzis pe teritoriul portughez în 1869.¹⁶⁸

Cu doar patru ani înainte, în 1865, urca pe tronul Belgiei Leopold al II-lea. „Sufocat precum un uriaş într-un subsol”¹⁶⁹, el ştia că din cauza neutralităţii statului său şi a faptului că se afla în centrul celei mai importante concentraţii industriale şi urbane a Europei occidentale, Belgia nu se va putea întinde niciodată în Europa. Trebuia să privească dincolo de mări. „În acest scop, acţionând meticulos şi genial mulţi ani la rând, Leopold al II-lea şi-a creat o imagine de monarh omenos, altruist, preocupat de soarta sălbaticilor şi a păgânilor din această lume, imagine care a cucerit opinia publică din Europa şi din Statele Unite. Investind în ea bani din regatul său şi bani personali, a fondat asociaţii de binefacere şi centre pentru combaterea sclaviei care făcea ravagii în Africa Occidentală, a plătit călătoriile misionarilor în acele regiuni zise „barbare”, a subvenţionat cercetări, studii şi publicaţii care descriau condiţiile de viaţă din triburile africane, care încă mai practicau canibalismul şi erau decimate de traficanţii arabi, care, pornind din insula Zanzibar, practicau comerţul cu sclavi, şi a perorat întruna în cadrul unor manifestaţii publice aranjate cerând marilor puteri să intervină pentru a pune capăt acelei practici nedemne: comerţul cu carne omenească pe mările lumii. Campania a avut rezultatul scontat”.¹⁷⁰

În 1876, Leopold a reunit la Bruxelles somităţile din domeniul geografiei şi exploratori celebri din toate naţiunile, în ideea de „a deschide spre civilizaţie unica parte din globul nostru unde ea încă nu a pătruns”¹⁷¹. În cadrul conferinţei s-a decis necesitatea explorării ştiinţifice a Africii, stabilirea drumurilor de legătură pe continent şi abolirea sclaviei. Cel care beneficiază cu adevărat de urmările practice ale deciziilor luate în cadrul conferinţei este Leopold al II-lea. Portugalia nu a participat la acest eveniment, însă şi-a format propria comisie de explorare, concurentă celei belgiene.

Problema a revenit în dialogul dintre marile puteri câţiva ani mai târziu, cu prilejul Conferinţei de la Berlin (1885)¹⁷². Propusă iniţial de portughezi şi organizată în cele din urmă de Otto von Bismarck (au participat alături de Anglia, Franţa, Belgia, Olanda, SUA, şi alte state ca Danemarca, Suedia,

168 Mugur Valahu, Angola: Chave de Africa, Parceria A. M. Pereira, LDA. 1968, p.67-71

169Isabelle Bricard, Dinastiile domnitoare ale Europei, în româneşte de Sanda Pop, Bucureşti, Editura Vivaldi, 2004, p. 18

170 Aventura Colonială. Vezi: http://www.moneyexpress.ro/articol_16116

171 Mugur Valahu, op.cit., p. 74

172 Vezi anexe – fotografie de la aceasta conferinţă, alături de împărţirea teritorială a Africii la Conferinţa de la Berlin din 1885

Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman), conferinţa a avut ca obiectiv general organizarea modalităţii de împărţire a Africii de către puterile coloniale. În fapt, această conferinţă a accentuat pretenţiile colonialiste ale Europei.

Cu acest prilej s-au prezentat mai multe proiecte. Cel al Portugaliei, cunoscut în istorie sub denumirea de „Mapa roşie”, urmărea unirea pe cale teritorială a Angolei cu Mozambic. Acordul marilor puteri în privinţa proiectului portughez ar fi impulsionat comerţul lusitan în Africa şi ar fi determinat o creştere importantă a cifrei de afaceri portugheze. Din păcate, documentul contravenea proiectului englez, care viza unificarea teritoriilor din sudul Africii cu cele din estul continentului. Pentru a-şi atinge interesul,

„aliata dintotdeauna” a Portugaliei, Anglia, a ameninţat guvernul portughez cu atac armat. În 1890 Anglia a înaintat un ultimatum, în urma căruia, la scurt timp, Portugalia a renunţat la proiectul său¹⁷³.

Un alt proiect a fost cel belgian. Cu inteligenţă, Leopold al II-lea a reuşit să adoarmă vigilenţa marilor puteri şi, în cadrul Conferinţei, acestea „i-au dăruit lui Leopold al II-lea, prin asociaţia pe care o crease în acest scop, întregul Congo, un teritoriu imens, de peste un milion de mile pătrate (2.300.000 km pătraţi şi zece milioane de locuitori), adică de optzeci de ori suprafaţa Belgiei, pentru a organiza comerţul în acel teritoriu, a aboli sclavia şi a-i creştina pe sălbatici”¹⁷⁴.

La Congresul din 1885 nu a participat nici un african şi nu există nici un indiciu ca „cineva din Europa sau din Statele Unite politician, ziarist ori intelectual să se fi întrebat măcar cum de era posibil ca soarta acelei ţări imense să fie hotărâtă într-un asemenea mod de către paisprezece naţiuni străine, fără ca măcar un singur congolez să fie consultat în acest sens”.¹⁷⁵

După recunoaşterea Statului Independent Congo, bogat în materii prime, Leopold şi-a arogat titlul de „Rege suveran” al acestui stat, a cărui uniune cu Belgia se făcea doar prin persoana sa¹⁷⁶. Congo a fost lăsat prin testament moştenire Belgiei, în posesia căreia a intrat din 1908, după moartea lui Leopold al II-lea. În contextul aceleiaşi conferinţe, Belgia a primit spre administrare micile regate din est, Ruanda şi Burundi.

Deciziile Conferinţei de la Berlin din 1885, cu privire la Portugalia şi Statul Independent Congo, au fost discutate şi modificate într-o oarecare măsură în Convenţia încheiată între cele două state, la Bruxelles, la 25 mai 1891. „Convinşi de o parte şi de cealaltă de înalta necesitate atât pentru interesele celor două state, cât şi pentru opera de civilizare şi progres în Africa”¹⁷⁷, cele două state au decis numirea de plenipotenţiari, „cu puteri

173Mugur Valahu, op.cit., p.78

174Aventura colonială. Vezi: http://www.moneyexpress.ro/articol_16116

175Ibidem

176Isabelle Bricard, op.cit., p. 19

177ADMAE, Lisabona, fond Legação de Portugal em Bruxelles (1883-1891), CX 29, Serie A, nr.10, Bruxelles, Convenţia dintre Portugalia şi Statul Independent Congo, 25 mai 1891, f.11

necesare pentru a discuta, a decide şi semna o convenţie, care prin intermediul unei tranzacţii amicale şi directe să rezolve acele divergenţe şi dificultăţi prevăzute în articolul al IV-lea al Convenţiei semnate la Berlin, la 14 februarie 1885, între Portugalia şi Asociaţia Internaţională din Congo”¹⁷⁸. În cadrul acestei convenţii s-au reaşezat frontierele posesiunilor celor două state şi ale teritoriilor limitrofe definite în penultimul paragraf al articolului al II-lea din Convenţia încheiată între Portugalia şi Statul Independent Congo. Articolul al IV-lea al Convenţiei din 1891 a prevăzut dispoziţiile fiscale care urmau să fie aplicate între cele două state. Prin urmare „produsul brut al drepturilor de ieşire, potrivit dispoziţiilor fiscale încasate de pe mărfurile exportate pe râurile Chiloanga, Luali, Luculla şi Lubuzzi, va fi împărţit între cele două guverne”¹⁷⁹, potrivit ultimelor decizii vamale luate în 1890. Forma în care se va realiza acest lucru, urma să fie stabilită ulterior. Valabilitatea documentului a fost stabilită pentru o perioadă de 5 ani cu drept de prelungire, dacă cele două state nu vor manifesta în nici un fel vreo nemulţumire pe parcursul celor 5 ani. Convenţia urma să fie ratificată, în maxim trei luni de la momentul semnării, de către reprezentantul Portugaliei, Henrique de Macedo Pereira Coutinho, Ministrul Plenipotenţiar de la Bruxelles şi reprezentantul regelui belgian, Edmundo van Ectvelde, Administrator General în Serviciul Afacerilor Externe.¹⁸⁰

Pe lângă proiectul belgian şi portughez, la finalul secolului al XIX-lea au existat şi alte proiecte cum este cazul celui francez, ce va fi dezvoltat în capitolul următor, unde vom preciza succint şi interesele Germaniei şi respectiv ale Italiei, puteri coloniale noi, în formare.

II.1.2. Belgia în corespondenţa diplomatică a lui Martinho de