Theories on Economic Crises in Capitalism

Munich Personal RePEc Archive

Theories on Economic Crises in Capitalism

Susanu, CG

Alexandru Ioan Cuza University of Iasi, Doctoral School of Economics

3 July 2012

Online at https://mpra.ub.uni-muenchen.de/39820/

MPRA Paper No. 39820, posted 19 Jul 2012 13:25 UTC

1 TEORII PRIVIND CRIZELE ECONOMICE ALE SISTEMULUI CAPITALIST

Student drd. Cristina Gabriela SUSANU Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, România Abstract

Ultimele decenii au fost cele mai tumultoase din istoria monetară internaţională în ceea ce priveşte numărul, proporţiile şi severitatea crizelor economice si financiare. Au avut loc mai multe bule speculative în perioada 1980-2000 decât în oricare altă perioadă anterioară, iar Japonia a cunoscut cea mai gravă dintre acestea la sfărşitul anilor 1980. Ocazional, unele crize se declanşează din cauza îngrijorării cu privire la îndatorarea excesivă a unor debitori. Alteori, crizele au loc succesiv într-o perioadă foarte scurtă de timp, model care însă apare destul de rar în istoria monetară. Unele dintre aceste crize au implicat falimentul mai multor bănci, altele au fost legate de lipsa de încredere în capacitatea unei ţări de a-şi menţine paritatea monedei naţionale, iar altele au fost consecinţa imploziei unei bule speculative pe piaţa de acţiuni sau pe cea imobiliară. În acest context economic global, o analiză a teoriilor privind crizele economice şi financiare îşi găseşte justificarea în încercarea de aprofundare a modului de declanşare şi manifestare a unei crize în sistemul capitalist.

Cuvinte cheie: sistem capitalist, criză economică, ciclu economic.

JEL Classification: P16, E30

INTRODUCERE

În general, termenul de "criză", se referă la un set generalizat de eşecuri în relaţiile economice şi politice de reproducere. Economistul francez Bernard Rosier împarte crizele economice în două categorii, crize generate de fenomene structurale şi crize conjuncturale.¹ Crizele conjuncturale se manifestă sub forma unui colaps a cererii agregate care conduce la scăderea bruscă a ocupării forţei de muncă, producţiei şi veniturilor, având un aspect ciclic sau pe termen scurt, cum ar fi crizele petroliere din anii ’70. De cealaltă parte, crizele structurale reprezintă anumite dezechilibre severe între cererea şi oferta internaţională, manifestându-se pe termen mediu sau lung.

Spre deosebire de istorici pentru care fiecare eveniment este unic, economiştii susţin că în realitate economică există modele standard ce urmează o anumită ciclicitate, având mari şanse să inducă reacţii similare. Ciclul de afaceri reprezintă o caracteristică standard a economiilor de piaţă întrucât creşterea investiţiilor în aparaturi şi echipamente, de exemplu, conduce la sporirea veniturilor individuale şi a ratei de creştere a venitului naţional, concentrându-se asupra explicaţiilor privind variaţiile ciclice a ratei de creştere a venitului naţional în raport cu tendinţa ratei de creştere pe termen lung.² Din acest punct de vedere, conceptul de criză semnifică fenomenul în cadrul căruia o tendinţă ascendentă este înlocuită în mod subit şi violent de alta descendentă, în timp ce înlocuirea unei tendinţe descendente de una ascendentă nu este marcată, de regulă, printr-o astfel de cotitură bruscă.

În istoria gândirii economice se disting trei linii generale de analiză a crizelor din sistemul capitalist. Prima, şi cea mai populară, este abordarea conform căreia capitalismul este capabil de auto-reproducere automată. Capitalismul poate fi neted şi eficient în viziunea teoriilor neoclasice sau poate fi dezordonat şi risipitor în opinia keynesistă, dar întotdeauna se echilibrează de la sine. De asemenea, nu există limite necesare sistemului capitalist sau existenţei sale istorice întrucât lăsat să se autoregleze (teoria neoclasică) sau bine gestionat (Keynes), acesta poate dura pentru totdeauna. De cealaltă parte, al doilea punct de vedere,

1 Rosier, Bernard, Les théories des crises économiques, La Découverte & Syros, Paris, 2000, p. 7.

2 Kindleberger, Charles, Aliber, Robert, Manias, Panics, and Crashes, 5th edition, John Wiley & Sons, Inc., New Jersey, p. 24.

2 împărtăşit de şcolile subconsumului, inclusiv cea marxistă, consideră că sistemul capitalist este incapabil de auto-expansiune. Aşadar, trebuie să crească pentru a supravieţui şi necesită o sursă externă de cerere, precum lumea non-capitalistă, pentru a creşte. Aceasta înseamnă că reproducerea se realizează în final prin factori externi sistemului. Ultima perspectivă consideră că deşi capitalismul este capabil de auto-expansiune, procesul de acumulare adânceşte contradicţiile interne pe care se bazează intrinsec până când acestea erup într-o criză, limitele capitalismului fiind astfel de natură interioară. Acest raţionament este aproape exclusiv marxist, şi include în argumentările privitoare la crize atât ”tendinţa de scădere a ratei profitului”, cât şi cea a ”concentrării profitului”. Fiecare dintre poziţiile de mai sus implică o noţiune corespondentă de criză şi cauze şi consecinţele proprii.

1. Capitalismul ca sistem autoreglator

În gândirea neoliberală, ipoteza unei crize există numai în măsura în care aceasta este redusă la nivelul unei devieri temporare cauzate de factori exogeni, fără legătură directă cu acţiunile de echilibrare/reglare a pieţei. Prezumţia aşteptărilor raţionale consideră că agenţii acţionează raţional şi sunt complet familiarizaţi cu funcţionarea sistemului, anticipând astfel impactul acţiunilor externe. În forma cea mai radicală a acestui raţionament, piaţa nu trebuie controlată nici măcar pe termen scurt, când existenţa echilibrului nu poate fi demonstrată empiric, întrucât echilibrul natural perfect va fi realizat pe termen lung prin acţiunile agenţilor raţionali.

Perspectiva keynesistă

În urma Marii Depresiuni din 1929-33, doctrina neoliberală pierde o mare parte dintre adepţi, fiind înlocuită în scurt timp de cea keynesistă. Keynes critică una dintre legile fundamentale ale teoriei clasice conform căreia ”oferta îşi determină propria cerere” deoarece ea constituie principalul argument în sprijinirea ipotezei ocupării depline a forţei de muncă prin mecanismele automate proprii capitalismului. În schimb, în analiza sa, nivelul investiţiilor constituie un factor esenţial în determinarea nivelului producţiei şi al utilizării forţei de muncă, bazându-se în mare măsură pe anticipările cu privire la rata profitului, aşadar al expectativelor şi

”spiritului animal”³ (dinamismului natural) al indivizilor, pentru că ”o mare parte din activităţile indivizilor depind mai mult de un optimism spontan decât de o anticipare matematică, fie ea de ordin moral, hedonist sau economic”⁴.

Potrivit economiei keynesiste, fluctuaţiile cererii agregate determină economia să ajungă la un echilibru pe termen scurt la niveluri care sunt diferite de rata de ocupare deplină a forţei de muncă aferentă producţiei. Aceste fluctuaţii se constituie în cicluri economice. Modelul ciclului economic keynesist nu implică în mod necesar cicluri periodice de afaceri, ci interacţiunea multiplicatorului şi acceleratorului keynesian generează reacţii ciclice la anumite şocuri iniţiale. Amplitudinea variaţiilor în producţia economică depinde de nivelul investiţiilor,

3 Animal spirits este un termen folosit de Keynes în Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilo, pentru a descrie emoţiile care influenţează comportamentul uman. Mai multe articole și cărţi focalizate pe

”animal spirits” au fost publicate în 2008 și 2009 ca parte a așa-numitei renașteri keynesiste. Pasajul original a lui Keynes se regăsește în The General Theory of Employment, Interest and Money, MacMillan, Londra, 1936, p. 161- 162.

4 Keynes, John Maynard, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Știinţifică, București, 1970, p. 183.

3 deoarece investiţiile sunt cele care determină nivelul producţiei agregate (multiplicatorul investiţiilor) şi sunt determinate de cererea agregată (principiul acceleratorului).

Keynes consideră că eficienţa marginală a capitalului constituie principalul factor determinant al ciclului economic, însă importante sunt şi fluctuaţiile înclinaţiei spre consum şi preferinţa pentru lichiditate. Mişcarea ciclică a economiei se referă la evoluţia sistemului în sens ascendent, printr-o creştere în primul rând al forţelor care îl propulsează în acest sens, şi, în al doilea rând, prin întărirea lor reciprocă în mod cumulativ, pentru ca apoi să îşi piardă treptat din vigoare până în momentul în care tind să fie înlocuite de forţe care acţionează în sensul opus. În analiza mişcării ciclice trebuie avut în vedere şi faptul că există un grad vizibil de regularitate a succesiunii în timp şi a duratei mişcărilor ascendente şi descendente. În general, în explicarea unei crize economice se pune accent pe tendinţa de creştere a ratei dobânzii sub influenţa cererii sporite de bani atât pentru nevoile comerţului, cât şi pentru scopurile speculaţiei. Însă Keynes explică fenomenul de criză nu atât ca fiind generat de o creştere a ratei dobânzii, ci o prăbuşire subită a eficienţei marginale a capitalului. Astfel, ”stadiile mai avansate ale boom-ului se caracterizează prin aşteptări optimiste cu privire la venitul viitor de pe urma bunurilor de investiţii, aşteptări destul de solide pentru a contrabalansa abundenţa crescândă a acestor bunuri, costurile crescânde ale producerii lor şi, probabil, o creştere a ratei dobânzii”.⁵ În plus, descurajarea şi incertitudinea în ceea ce priveşte viitorul, care însoţesc o prăbuşire a eficienţei marginale a capitalului, determină o creştere bruscă a preferinţei pentru lichiditate şi, ca urmare, urcarea ratei dobânzii, fiind afectat serios şi nivelul investiţiilor. Aşadar, în viziune keynesistă, preferinţa pentru lichiditate, şi implicit creşterea ratei marginale, nu se manifestă decât după scăderea eficienţei marginale a capitalului care depinde nu numai de abundenţa sau raritatea bunurilor de investiţii din momentul respectiv şi de costul din acel moment al producerii bunurilor de investiţii, ci şi de aşteptările actuale cu privire la veniturile viitoare de pe urma bunurilor de investiţii.

Acest raţionament schimbă şi identificarea soluţiilor de combatere a crizei, reducerea ratei dobânzii dovedindu-se ineficientă la început având în vedere durata lungă de timp a recesiunii. Dacă aceasta ar fi un remediu imediat al crizei, atunci s-ar realiza o redresare a economiei fără să fie nevoie de o perioadă prea mare de timp şi prin mijloace aflate sub controlul mai mult sau mai puţin direct al autorităţilor monetare. Însă elementul timp al ciclului economic este cauzat de factorii care guvernează redresarea eficienţei marginale a capitalului şi de greutatea restabilirii încrederii indivizilor în pieţe. Keynes consideră că şi în situaţia ipotetică în care perioada de boom este însoţită de o stare temporară de investiţii depline sau de investiţii excesive, ar fi totuşi absurd de a considera sporirea ratei dobânzii ca fiind remediul potrivit.⁶ Soluţia se constituie din diferite măsuri pentru încurajarea creşterii înclinaţiei spre consum prin redistribuirea veniturilor sau prin alte mijloace, astfel încât un anumit nivel dat al ocupării forţei de muncă să poată fi menţinut cu ajutorul unui volum mai mic de investiţii curente.

Ciclul economic din perspectiva lui Schumpeter

Schumpeter elaborează, în 1939, o abordare diferită, dar complementară celei keynesiste, cu privire la evoluţia ciclurilor economice. Analiza lui Schumpeter se concentrează, la fel ca şi cea a lui Keynes, mai degrabă asupra investiţiilor decât a economiilor, şi pe procesul de inovare, în special pe cel de natură tehnică, care se deosebeşte de descoperire/invenţie.

Inovarea este procesul care pune în aplicare efectiv, operaţional, o invenţie, şi astfel, inovaţia se

5 Keynes, John Maynard, op. cit., p. 321.

6 Keynes, John Maynard, op. cit., p. 328.

4 caracterizează prin abilitatea de a captura valoarea economică din invenţie. Dacă invenţia este definită ca acţiunea de a imagina, a inventa, a crea ceva nou, sau facultatea de a descoperi ceva, de a crea prin imaginaţie, inovaţia se defineşte, în special în economie, ca întregul proces care continuă de la emergenţa unei idei pînă la materializarea sa. Iar pentru Schumpeter, exact această inovaţie este cea care, prin intervenţia antreprenorului şi a investiţiilor, conduce economia la un circuit care se manifestă ca o repetiţie, şi totodată la o ”evoluţie economică”.⁷

Într-o manieră proprie, Schumpeter începe în The Theory of Economic Development cu un tratat privitor la fluxul circular care, excluzând orice activitate inovativă, conduce la o situaţie economică staţionară descrisă prin echilibrul Walrasian. Antreprenorul este cel care disturbă acest echilibru şi generează prima cauză a dezvoltării economice, ce mai departe va urma un model ciclic pe mai multe scale temporale. Inovaţiile se generalizează printr-un efect de difuziune printre antreprenorii cei mai dinamici, în măsură să rupă circuitul, jucând astfel un rol esenţial. Punerea în aplicare şi difuziunea inovaţiei generatoare de profit corespunde perioadei de expansiune. Dar odată ce răspândirea înovaţiei are loc, boom-ul investiţiilor în acea inovaţie se deteriorează, iar odată cu el şi perspectivele de profit. După aceasta urmează criza şi apoi recesiunea economică. Prin elaborarea teoriilor sale şi asociind inovaţiile cu ciclurile şi dezvoltarea, Schumpeter menţine în actualitate modelul ciclic de 50 de ani a lui Nikolai Kondratieff.

Schumpeter propune un model economic compus din trei cicluri principale⁸, Kondratieff (54 ani), Juglar (9 ani) şi Kitchin (aproximativ 4 ani). În 1860, Clement Juglar a identificat existenţa unor cicluri economice, cuprinse între 8 şi 11 ani, atribuite investiţiilor în echipamente şi utilaje, atenţionând însă asupra faptului că acestea nu au o regularitate rigidă. Mai târziu, Scumpeter argumentează că un ciclu Juglar are patru etape: (i) expansiunea, caracterizată de o creştere a producţiei şi preţurilor, şi rate ale dobânzii scăzute; (ii) criza, este asociată cu crahuri bursiere şi falimente sistemice; (iii) recesiunea, cu scăderi ale preţurilor şi producţiei, şi rate ridicate ale dobânzii; (iv) redresarea, etapă în care acţiunile îşi revin datorită scăderii preţurilor şi a veniturilor. În acest model, redresarea economiei şi prosperitatea sunt asociate cu creşteri ale productivităţii, încrederii consumatorilor, cererii agregate şi a preţurilor. Ciclul Kitchin este un ciclu de afaceri scurt, de aproximativ 40 de luni, descoperit în 1920 de către Joseph Kitchin.⁹ Ciclul este considerat a fi generat de întârzierile mişcărilor informaţionale care afectează deciziile firmelor comerciale. Firmele reacţionează la îmbunătăţirea situaţiei comerciale prin creşterea producţiei şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Ca urmare, într-o anumită perioadă de timp, variind între câteva luni şi doi ani, piaţa este inundată cu mărfuri a căror volum devine treptat excesiv, iar astfel, cererea şi implicit preţurile încep să scadă, atenţionând antreprenorii cu privire la necesitatea scăderii producţiei. Este nevoie însă de timp pentru ca informaţiile legate de oferta excedentară să ajungă la comercianţi, şi de asemenea, durează până când antreprenorii verifică informaţiile şi ajustează producţia, iar materializarea deciziei implică o altă perioadă de timp, constituind cumulativ întârzierile care generează ciclul Kitchin. Un alt interval de timp relevant este cel dintre materializarea deciziei de scădere a producţiei şi vânzarea cantităţii excesive de mărfuri acumulate în stocurile de inventar. Totuşi,

7 Rosier, Bernard, Les théories des crises économiques, La Découverte & Syros, Paris, 2000, p. 37.

8 În perioada în care Schumpeter scria Business Cycles, A Theoretical, Historical and Statistical Analysis of the Capitalist Process, modelul ciclurilor lui Kuznets, cu intervale lungi cuprinse între 15 și 25 de ani, era într-un stadiu prematur de elaborare, astfel că Shumpeter nu îl va lua în considerare.

9 Kitchin, Joseph, Cycles and Trends in Economic Factors, The Review of Economics and Statistics, vol. 5, nr. 1, 1923, 10.

5 după ce această scădere are loc se pot observa condiţiile favorabile pentru o nouă fază de creştere a cererii, preţurilor, producţiei etc.. Cel de-al treilea ciclu este cel specific fluctuaţiilor Kondratieff, observate pentru prima dată de Nikolai Kondratieff în The Major Economic Cycles din 1925. Fluctuaţiile Kondratieff sunt descrise ca fiind regulate, lungi şi constituind un ciclu economic sinusoidal, cuprins între 40 şi 60 de ani, mai vizibil în producţia internaţională decât în economiile naţionale. Fluctuaţiile afectează toate sectoarele unei economii şi se referă, în special, la producţie, şi mai puţin la preţuri, cu toate că observaţiile lui Kondratieff sunt axate mai mult pe preţuri, inflaţie şi ratele dobânzii¹⁰. Faza ascendentă este caracterizată de o creştere a preţurilor şi rate scăzute ale dobânzii, în timp ce faza descendentă se manifestă cu scăderi de preţuri şi rate ridicate ale dobânzii. Kondratieff identifică trei faze ale ciclului, expansiune, stagnare şi recesiune, dar în prezent, mai comună este împărţirea în patru perioade cu un punct de cotitură (colaps) între primele două faze. Fluctuaţiile Kondratieff implică şi schimbări sociale şi ale stării de spirit ale societăţii. Prima etapă este faza primăverii şi cuprinde o schimbare socială în care bogăţia, acumularea de capital şi inovaţia, prezente în faza de expansiune, crează transformări şi deplasări în societate. Schimbările economice determină redefinirea muncii şi a rolului participanţilor în societate. În faza următoare, stagflaţia de vară, este caracterizată de o înclinaţie spre bogăţie, rămasă în urma fazei anterioare de creştere, care schimbă atitudinea indivizilor faţă de muncă determinând ineficienţe. După aceasta, urmează sezonul de creştere deflaţionistă, faza de iarnă, însoţit, de asemenea, de schimbări radicale ale stării de spirit din societate. Faza include o perioadă de depresiune severă cu modificări în structura socială, susţinute de schimbări în materie de inovaţie şi investiţii.

Redresarea economică în viziunea schumpeteriană se realizează prin încurajarea abundenţei de capital pentru investiţii şi prin scăderea ratei dobânzii. Trebuie avută, de asemenea, în vedere şi importanţa interdependenţei dintre învestiţii şi inovaţii, chestiune neglijată de către keynesism. Schumpeter îşi exprimă, în final, şi scepticismul cu privire la capacitatea capitalismului de a supravieţui pentru mult timp din cauza birocratizării procesului de inovare ce duce treptat la pierderea profitului.

2. Capitalismul ca sistem incapabil de autoexpansiune

Unii economişti sunt convinşi de faptul că sistemul capitalist este incapabil de reproducere prin forţe proprii. Forţele proprii capitalismului se consideră a fi capabile de reproducere până la cel mult un anumit nivel staţionar. Concurenţa instigă fiecare individ împotriva celuilalt, dar pentru că nu există nici o creştere economică, nimeni nu poate câştiga decât în detrimentul altcuiva. Aşadar, capitalul este setat împotriva capitalului, muncitorul împotriva muncitorului, şi o clasă împotriva alteia. În final, fie antagonismele devin prea intense determinând explozia sistemului, fie se dezintegrează într-o societate în care o mică elită conducătoare domină o societate caracterizată de sărăcie în masă şi neajunsuri continue. În ambele cazuri, un capitalism non-acumulant nu poate dura pentru mult timp.

Teoriile clasice au insistat întotdeauna pe faptul că scopul final al întregii producţii capitaliste este de a oferi resurse pentru consum, adică ceea ce nu se consuma la un moment dat este dat din nou în producţie pentru a fi consumat ulterior. În orice caz, consumul este cel care

10 Zarnowitz, Victor, Business Cycles, Theory, History, Indicators and Forecasting, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1992, p. 211.

6 stă la baza sistemului.¹¹ Producţia capitalistă răspunde puterii de cumpărare şi nu nevoii, aşadar nu cererii, ci cererii efective (cererii agregate). Astfel apare natura contradictorie a sistemului, care lăsat de la sine să funcţioneze este incapabil de a genera suficientă cerere efectivă pentru a susţine acumularea. În viziunea teoreticienilor subconsumului, acest adevăr devine un argument esenţial în critica adusă capitalismului. Mecanismul intrinsec al sistemului, în alte cuvinte, tinde spre o stare de stagnare, iar în acest moment necesitatea unei surse externe de cerere efectivă pentru a continua creşterea devine iminentă.

În ultimii 150 de ani, au existat multe încercări de a preciza exact natura problemei subconsumului. În ciuda varietăţii formulărilor, este frapant cât de constantă este noţiunea conform căreia cererea pentru bunurile de consum este regulatorul final al producţiei per ansamblu. În teoria marxistă, întreaga producţiesocialăeste împărţită în două ramuri majore sau

"Departamente". Departamentul I produce bunuri industriale (materii prime, combustibil, instalaţii şi echipamente, etc), în timp ce Departamentului II produce servicii şi bunuri de consum (alimente, imbracaminte, divertisment, etc.).¹² Principiul de bază al teoriei subconsumului susţine că cererea pentru bunuri de consum şi servicii determină nu numai nivelul de producţie al Departamentului II (bunuri de consum), dar şi pe cel al Departamentului I (bunuri industriale). Producţia de bunuri industriale este în cele din urmă reglată de nevoile de pe piaţa bunurilor de consum, astfel că cererea de bunuri industriale derivă din cererea pentru bunurile de consum. Important de remarcat este faptul că teoria subconsumului susţine clar că legătura de cauzalitate dintre cele două departmente se manifestă într-un singur sens, şi anume Departamentul II este liderul iar Departamentul I adeptul.

Teoriile conservatoare şi radicale ale subconsumului

Teoria subconsumului în forma sa iniţială a conceptului lipsei cererii este larg dezbătută la sfârşit de secol XIX. Principala critică care i se aduce este legată de faptul că implică ideea că orice tip de economisire conduce la criză. Aşadar, poziţia generală a primilor teoreticieni ai subconsumului este că există o limită peste care rata acumulării devine periculos de ridicată, creând riscul apariţiei unei crize. Însă această limită este atinsă de fapt la nivelul ratei zero de acumulare, aşa cum Thomas Chalmers o argumentează pentru prima dată. Teoreticienii subconsumului sunt prinşi astfel într-o dilemă şi fie renunţă la o parte din rezultate, fie recunosc deschis absurditatea concluziilor lor.¹³

Primul economist care a încercat rezolvarea acestei dileme a fost Thomas Malthus în 1820. Adept al tradiţiei subconsumului, acesta afirmă că cererea bunurilor de consum este cea care reglează producţia, astfel încât numai un anumit procent de creştere este sustenabil. Malthus nu va putea identifica însă nivelul acestei rate sustenabile de creştere, dar va sublinia faptul că prea multe economisiri înseamnă o reducere a cererii, iar în această situaţie supraproducţia (subconsumul) devine posibilă în capitalism. Prin aceasta, Malthus încearcă să apere proprietarii funciari al căror nivel de trai ridicat şi înclinaţie ridicată spre consum sunt prezentate ca factori de echilibru faţă de tendinţa de economisire a capitaliştilor. Simonde de Sismondi, contemporan

11 Shaikh, Anwar, U.S. Capitalism in Crisis, U.R.P.E., New York, 1978, p. 222.

12 Marx consideră că produsul total al societăţii, și implicit producţia ei totală, se împarte în două mari sectoare: I.

Mijloacele de producţie, fiind mărfuri care posedă o formă care trebuie sau cel puţin pot intra în consumul productiv; II. Mijloacele de consumaţie, fiind mărfuri care posedă o formă care intră în consumul individual a clasei capitaliștilor și cea muncitoare. (Marx, Karl, Capitalul, vol. II, cartea a II-a, Procesul de circulaţie a capitalului, Partidul Muncitoresc Român, 1951, p. 325.)

13 Bleaney, Michael, Underconsumption Theories: A History and Critical Analysis, International Publishers, New York, 1974, p. 63.

7 al lui Malthus, observă de asemenea în cadrul capitalismului o tendinţă spre subconsum. Şi la Sismondi nivelul consumului este cel care determină producţia totală ce se dezvoltă în aceeaşi măsură cu creşterea consumului. Cererea restrânsă este explicată prin limitele cauzate de sărăcie în consumul maselor, lucrătorii fiind prea săraci pentru a putea răscumpăra produsul fabricat.

Mai mult, pe măsură ce capitalismul se dezvoltă, distribuţia veniturilor devine din ce în ce mai inegală, astfel încât consumul maselor va creşte mai încet decât bogăţia globală, iar decalajul cererii se va lărgi. Prin urmare, la Sismondi nu numai că există o tendinţă de subconsum, ci mai mult, se înrăutăţeşte odată ce capitalismul ajunge la maturitate. Odată cu trecerea timpului, crizele subconsumului se agravează, iar concurenţa între naţiuni pentru pieţele externe devine tot mai acerbă. Atât Malthus cât şi Sismondi menţionează pieţele externe ca surse ale cererii de consum. Malthus face referire la ele mai puţin, însă la Sismondi, pieţele externe sunt un important debuşeu pentru supraproducţia internă, fapt asociat cu o creştere a rivalităţii internaţionale odată cu înrăutăţirea problemei subconsumului. Desigur că soluţia pieţelor externe nu poate fi viabilă decât dacă o anumită naţiune exportă mai mult decât importă, iar acest lucru este imposibil la nivelul lumii luate ca întreg. Dacă toate ţările lumii sunt capitaliste, atunci comerţul exterior este intern în cadrul sistemului mondial capitalist şi nu oferă nici o rezolvare a problemei subconsumului.

După Sismondi, John A. Hobson va încerca, la începutul secolului XX, o reformulare a teoriei subconsumului. A doua jumătate a secolului XIX marchează începutul epocii imperialiste.

În perioada cuprinsă între anii 1870 şi 1914, investiţiile străine europene cresc cu peste 700%, mare parte dintre ele fiind realizate în aşa-numita Lume a Treia. Nu este, prin urmare, deloc surprinzător faptul că în această perioadă, datorită imperialismului, comerţul exterior începe să fie considerat soluţia problemei subconsumului. Dacă lumea poate fi divizată în naţiuni imperialiste dezvoltate şi ţări subdezvoltate din lumea a treia, atunci devine posibilă şi ipoteza conform căreia economiile sărace vor absorbi excesul economisirilor din ţările dezvoltate, fie direct sub forma investiţiilor străine, fie indirect sub forma exporturilor comerciale. Astfel, Hobson identifică în mod explicit obiectivul suprem al producţiei, chiar şi în condiţiile capitalismului, ca fiind producţia bunurilor de consum.

Teoriile neomarxiste ale lui Sweezy şi Baran

După Marea Depresiune din anii ’30, problemele reproducţiei capitaliste au căpătat din nou o importanţă deosebită. Prima încercare de reînviere a teoriei subconsumului este iniţiată de către Paul Sweezy, prin lucrarea sa Teoria dezvoltării capitaliste din 1942. În această încercare timpurie, Sweezy este încă foarte mult influenţat de noţiunile tradiţionale ale subconsumului, printre care convingerea că cererea pentru bunurile de consum determină producţia totală.

Cererea efectivă se compune şi la Sweezy din consumul capitalist şi cheltuielile totale aferente investiţiilor (acestea din urmă, fiind compuse din cheltuieli cu bunurile industriale şi angajarea muncitorilor). Pe măsură ce capitalismul se dezvoltă, procesul de mecanizare se dezvoltă mai rapid, fiind nevoie de mai multe materiale şi utilaje pentru a susţine un muncitor; şi prin urmare, cheltuielile cu bunurile industriale cresc mai repede decât cele cu salariile. Luând în calcul şi procesul de producţie, rezultă că cheltuielile cu bunuri industriale implică creşterea proporţională a capacităţii de producţie a bunurilor de consum, în timp ce ritmul mai scăzut de creştere a cheltuielilor cu salariile, determină o cerere de consum a muncitorilor mai mică decât oferta. Cu alte cuvinte, capacitatea producţiei bunurilor de consum creşte mai repede decât cererea de consum a lucrătorilor. Apare astfel un decalaj al cererii. Desigur, cererea de consum capitalistă ar putea umple golul, dar pe măsură ce capitalismul se dezvoltă, producătorii au

8 tendinţa de a investi proporţional mai mult şi de a consuma proporţional mai puţin din profiturile lor, iar această tendinţă, concluzionează Sweezy, se manifestă în situaţii de criză sau stagnare economică.¹⁴

Cea de-a doua încercare făcută de Sweezy de reînviere a teoriei subconsumului va avea loc abia douăzeci de ani mai târziu, împreună cu Paul Baran, în lucrarea Monopoly Capital. În lucrarea lor, Baran şi Sweezy le citează contribuţiile lui Joan Robinson, Michael Kalecki şi Joseph Steindl, economişti ce constituie o parte integrantă a viziunii keynesiene de stânga.

Investiţiile joacă un rol crucial în ambele analize, keynesistă şi marxistă, dar în teoria keynesistă accentul este pus mai mult pe factorii pe termen scurt care determină deciziile de investiţie. Prin urmare, Robinson, Kalecki şi Stendl analizează deciziile de investiţii, în primul rând, din perspectiva schimbărilor structurale pe termen scurt, iar cele de pe termen lung sunt tratate pe plan secund. Când analizează schimbările pe termen lung, Kalecki susţine că în absenţa unor factori externi, capitalismul tinde spre stagnare. Astfel, Kalecki identifică inovaţia ca fiind factorul principal care ridică nivelul investiţiilor peste nivelul necesar procesului de reproducţie, şi că scăderea în intensitate a inovaţiilor capitalismului monopolist este cea care determină creşterea lentă din perioada respectivă.¹⁵ Steindl îşi începe studiul prin recunoaşterea caracterului incomplet al analizei lui Kalecki şi stabileşte remediul acestui neajuns. Pe termen lung, şi Steindl este obligat să admită declinul în intensitatea inovaţiilor ca factor principal în creşterea lentă a capitalismului modern, subliniind faptul că monopolul tinde să accentueze efectele acestui declin.

Dacă în The Theory of Capitalist Development, Sweezy susţine că sistemul capitalist are o tendinţă intrinsecă de a extinde capacitatea de producţie mai rapid decât cererea de consum, în Monopoly Capital, sub influenţa lui Marx, Keynes şi Kalecki, Sweezy şi Baran nu se limitează numai la Departamentul II şi cererea consumatorilor. În schimb, capitalismul modern are tendinţa de a-şi extinde capacitatea totală de producţie mai repede decât cererea efectivă generată intern, astfel că, în absenţa unor factori externi, ”capitalismul monopolist se va scufunda tot mai adânc într-o criză cronică”¹⁶. Astfel, explicaţile perioadelor relativ lungi în care procesul real de acumulare evoluează într-o manieră energică, asociat cu o creştere rapidă a cererii de forţă de muncă şi cu capacităţi de producţie utilizate aproape sau chiar la capacitate maximă, se pot enunţa numai implicând anumiţi factori externi. Baran şi Sweezy idetifică ca factori esenţiali în depăşirea naturii inerent stagnante a capitalismului monopolist inovaţiile majore ca motorul cu aburi, căile ferate sau automobilul; expansiunea imperialistă şi războaiele; sau stimularea cererii, în general, prin publicitate, politici guvernamentale etc.. Trebuie avută în vedere aici, analiza lui Marx conform căreia investiţia totală şi cheltuielile aferente consumului capitalist determină cererea efectivă (investiţia totală cuprinde cheltuielile cu salariile, care, la rândul său determină consumul muncitorilor). În măsura în care consumul personal al clasei capitaliste răspunde, mai mult sau mai puţin pasiv la profiturile trecute sau prezente, investiţia totală va fi, de fapt, variabila crucială.

Să presupunem că la începutul unui an, totalul cheltuielilor pentru investiţii în producţia de anul viitor sunt suficient de mari pentru a extinde capacitatea de producţie, dar nu suficient de mari pentru a cumpăra tot produsul social existent. Prin urmare, pe de o parte, capitaliştii vor iniţia o extindere a capacităţii lor viitoare de producţie, în timp ce, pe de altă parte, vor găsi cererea insuficientă chiar şi pentru capacitatea lor actuală. Având în vedere şi caracterul anarhic

14 Sweezy, Paul, The Theory of Capitalist Development, Monthly Review Press, New York, 1942, p. 182.

15 Bleaney, Michael, op. cit., p. 247.

16 Baran, Paul, Sweezy, Paul, Monopoly Capital, Monthly Review Press, New York, 1968, p. 108.

9 al producţiei capitaliste, o astfel de evoluţie poate avea loc destul de frecvent, însă întrebarea este dacă acest aspect este numai unul dintre fluctuaţiile periodice ale reproducţiei capitaliste, sau este ceva mai mult de atât? Marx, de exemplu, susţine că producătorii sunt motivaţi de dorinţa de acumulare cât mai rapidă, astfel încât o discrepanţă ca cea de mai sus tinde să fie o autocorectare a sistemului. Baran şi Sweezy, pe de altă parte, afirmă că un surplus datorat unei extinderi a capacităţii productive mai mari decât cheltuielile de consum, este posibilă şi conduce la o lipsă a cererii efective. Mai departe, Baran şi Sweezy tind să acuze monopolul capitalist pentru acest decalaj economic, însă nu argumentează clar motivul pentru care monopoliştii ar persista în expansiune excesivă a capacităţii de producţie în condiţiile unei cereri insuficiente.

3. Criza capitalismului în viziunea lui Marx

Teoriile radicale şi marxiste ale subconsumului tind să se axeze pe cererea efectivă ca factor care limitează acumularea capitalistă. Totuşi, în propria sa analiza, Marx nu consideră cererea efectivă ca o problemă intrinsecă sistemului. Din perspectiva sa, capitaliştii sunt motivaţi de acumularea cât mai rapidă, astfel că reproducţia auto-expansivă, şi nu stagnarea, este tendinţa normală a sistemului. Asta nu înseamnă, însă, că procesul de acumulare este neted, sau că anumite crize parţiale nu pot apărea, ci implică faptul că limitele procesului de acumulare nu apar dintr-o insuficienţă a cererii.

”Adevărata limită a producţiei capitaliste este însuşi capitalul, este faptul că capitalul cu auto-valorificarea lui apare ca punct de pornire şi ca punct final, ca motiv şi scop al producţiei, că producţia nu este decât producţie pentru capital în loc ca, dimpotrivă, mijloacele de producţie să fie simple mijloace pentru o neîncetată şi tot mai largă dezvoltare a procesului vieţii pentru societatea producătorilor.”¹⁷ Aşadar, acumularea capitalistă este motivată de profit, însă progresiv acumularea micşorează rata profitului. Legea tendinţei de scădere a ratei profitului argumentează faptul că odată cu scăderea relativă a capitalului variabil, deci cu dezvoltarea forţei productive a muncii, este nevoie de o masă tot mai mare de capital total pentru a pune în mişcare aceeaşi cantitate de forţă de muncă şi pentru a utiliza acelaşi volum de supramuncă. În acelaşi raport în care se dezvoltă producţia capitalistă se dezvoltă deci şi posibilitatea unei suprapopulaţii muncitoare relative, nu din cauză că forţa productivă socială a muncii scade, ci pentru că ea creşte, deci nu din cauza unei disproporţii absolute între muncă şi mijloacele de existenţă sau mijloacele de producere a acestor mijloace de existenţă, ci a unei disproporţii rezultate din exploatarea capitalistă a muncii, disproporţie între creşterea progresivă a capitalului şi scăderea relativă a nevoii sale de o populaţie în creştere.¹⁸ Aşadar, odată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist, rata profitului scade, pe când masa acestuia creşte odată cu masa crescândă a capitalului întrebuinţat.

În competiţia capitalistă, indivizii sunt mereu într-o luptă pentru producţie. Marx consideră că războiul concurenţei este purtat prin ieftinirea mărfurilor, iar aceasta depinde în condiţiile în care celelalte variabile rămân neschimbate de productivitatea muncii, ce depinde la rândul ei de amploarea producţiei.¹⁹ Producătorii angajează muncitori pentru o perioadă

17 Marx, Karl, Capitalul, Editura de stat pentru literatură politică, vol. III, partea I, cartea a III-a, București, 1956, p.

250.

18 Marx, Karl, op. cit., p. 225.

19 Marx, Karl, Capitalul, vol. I, cartea a I-a, Procesul de producţie al capitalului, Partidul Muncitoresc Român, 1948, p. 561.

10 determinată de timp din dorinţa de a atinge maximul posibil de productivitate la un cost cât mai scăzut. Aceasta nu implică numai o influenţă asupra salariilor reale şi a duratei şi intensităţii zilei de muncă, dar şi asupra naturii însăşi a procesului de muncă. Încă de la început, teoria clasică a lui Adam Smith a gândit o perfectare a procesului de lucru prin divizarea muncii şi rutinizarea sarcinilor. Astfel, activitatea umană de producţie, prin control capitalist, devine extrem de mecanizată, iar în timp, aceste funcţiuni umane automatizate sunt înlocuite de aparate. Tendinţa spre mecanizare este, aşadar, metoda capitalistă dominantă de sporire a productivităţii sociale a muncii.

Rata plusvalorii S/V exprimă divizarea zilei de lucru în timp de muncă necesar şi surplus, şi măsoară gradul de exploatare a muncitorilor productivi. Dar pentru capitalişti, crucial este gradul de profitabilitate al capitalului. Prin urmare, capitaliştii investesc bani în producţie C şi în muncitori V, cu intenţia de a face profit S. Mărimea profitului S relativ cu investiţia realizată (C + V) este măsura capitalistă a succesului. În alte cuvinte, rata profitului S/(C+V) este cea care reglează acumularea de capital. Mai departe, creşterea maşinismului dă naştere unei sporiri a compoziţiei tehnice a capitalului²⁰, astfel încât şi mai multe utilaje şi materiale vor fi puse în mişcare de un număr neschimbat de muncitori, ceea ce, după părerea lui Marx, determină ca din valoarea totală a muncii (C+ L) dintr-un produs finit, să fie, progresiv, mai mult rezultatul unei producţii mecanizate decât a unui muncitor. Apoi, dacă rata profitului este S/(C+V), iar S=L-V, întrucât surplusul timpului de lucru S este egal cu timpul alocat efectiv de către muncitor L minus timpul necesar reproducerii lor V, atunci chiar dacă ”muncitorii ar trăi în aer”, V=0, maximul pe care S îl poate atinge este max/C=L/C, şi astfel L/C constituie plafonul ratei profitului, minimul fiind 0. Prin urmare, dacă creşterea compoziţiei tehnice a capitalului se reflectă într-adevăr în creşterea raportului C/L, sau în alte cuvinte, scăderea raportului L/C, atunci rata actuală a profitului va fi treptat presată între un plafon în coborâre şi un minim inflexibil, astfel încât, va manifesta, în timp, o tendinţă descendentă, denumită de Marx legea tendinţei de scădere a ratei profitului.

Una din criticile principale aduse analizei lui Marx cu privire la scăderea profiturilor este că maşinismul, indiferent de cauze, nu implică în mod necesar o tendinţă de scădere a ratei profitului. Să considerăm un număr dat de muncitori, astfel că L este dat. Mecanizarea se referă la faptul că masa mijloacelor de producţie utilizate de către aceşti muncitori creşte. Aceasta este însoţită de o creştere a productivităţii muncii şi, totodată, de o scădere a valorii în muncă a mărfii, din moment ce acum durează mai puţin timp producerea unui bun. Prin urmare, valoarea muncii mijloacelor de producţie C nu vor creşte la fel de repede ca masa lor sau pot chiar scădea.

Marx argumentează că totuşi C va creşte, şi implicit şi raportul C/L, astfel că tendinţa de scădere va opera. Dar dacă valoarea muncii mijloacelor de producţie scade la fel de repede sau chiar mai mult decât creşte masa lor, atunci C/L va rămâne constantă sau chiar va scădea, şi nici o presiune nu va fi astfel exercitată asupra ratei profitului.²¹O altă obiecţie se referă la ideea conform căreia capitaliştii nu ar alege niciodată să folosească o tehnică de producţie care le-ar scădea rata de

20 Compoziţia capitalului trebuie privită din două puncte de vedere. Din punctul de vedere al valorii, ea este determinată de raportul în care capitalul se împarte în capital constant sau în valoarea mijloacelor de producţie și în capital variabil sau în valoarea forţei de muncă, în suma totală a salariilor. Din punctul de vedere al materialului, așa cum funcţionează în procesul de producţie, orice capital se împarte în mijloace de producţie și în forţă de muncă vie.

Această compoziţie a capitalului este determinată de raportul dintre masa de mijloace de producţie uilizate (compoziţia după valoare a capitalului), pe de o parte, și cantitatea demuncă necesară pentru întrebuinţarea lor (compoziţia tehnică), pe de altă parte. (Marx, Karl, Capitalul, vol. I, p. 549)

21 Shaikh, Anwar, op. cit., p. 234.

11 profit, o scădere a ratei profitului fiind astfel exclusă.²² Însă această ipoteză ar putea fi contrargumentată întrucât tratează progresul tehnologic ca pe o opţiune a producătorilor, şi nu ca pe o necesitate, dar Marx subliniază faptul că cea care îi forţează pe producători să aleagă o tehnologie care reduce costul producerii unui bun este competiţia. Singura opţiune care le-ar rămâne producătorilor este de a alege între a face profit la o rată mai scăzută decât înainte sau de a nu face nici un profit din cauza că costurile de producţie sunt prea ridicate. În final, unii economişti resping raţionamentul unei creşteri C/L pe baze empirice. Dacă C este valoarea muncii mijloacelor de producţie, L este valoarea adăugată de către muncitori, K este valoarea monetară a mijloacelor de producţie, iar Y este valoarea monetară adăugată sau produsul naţional net, atunci examinând raportul capital-producţie K/Y şi având în vedere că statisticile indică faptul că pe termen lung acest raport tinde să rămână constant, conceptul unei creşteri C/L este contrazis.²³

Paul Mattick identifică două cauze ale crizelor economice în viziunea lui Marx. Prima cauză o constituie distrugerea capitalului, iar a doua sporirea plusvalorii, până când ambele procese determină relaţia normală dintre rata profitului şi cea a plusvalorii necesară unei acumulări viitoare, iar astfel începe un nou ciclu de acumulare care va sfârşi şi el prin supraproducţia capitalului.²⁴ În concluzie, teoria acumulării din Capitalul lui Marx este totodată o teorie a crizelor, întrucât localizează originea crizelor în valorificarea ineficientă a capitalului, generată de tendinţa de scădere a ratei profitului. Acest tip de criză apare direct din procesul de acumulare a capitalului, guvernat de legea valorii, şi poate fi combătut prin înlocuirea valorii de expansiune, adică prin restabilirea unei rate a profitului adecvată unei acumulări viitoare.

CONCLUZII

În istoria gândirii economice se disting trei linii generale de analiză a crizelor din sistemul capitalist. Cea mai larg răspândită este abordarea conform căreia capitalismul reprezintă un sistem economic capabil de auto-reproducere automată. În viziunea şcolii neoclasice, capitalismul deţine poteţialul de auto-echilibrare prin intermediul aşa numitei mâini invizibile a pieţei, urmând anumite tipare de cicluri economice, cum sunt cele dezvoltate de Kondratieff (54 ani), Juglar (9 ani) sau Kitchin (aproximativ 4 ani). În viziune keynesistă, sistemul capitalist nu cunoaşte limite ale dezvoltării sale dar necesită intervenţia ocazională a statului pentru o buna gestionare a sa, nefiind permanent capabil de auto-echilibrare.

Spre deosebire de teoriile neoclasice şi keynesiene, şcolile subconsumului, inclusiv cea marxistă, consideră că sistemul capitalist este incapabil de auto-expansiune. Prin urmare, trebuie să se dezvolte pentru a supravieţui şi necesită în mod obligatoriu o sursă externă de cerere pentru a creşte, ce nu poate veni decât din lumea non-capitalistă. Aceasta înseamnă că reproducerea se realizează în final prin factori externi sistemului. Ultima perspectivă consideră că deşi capitalismul este capabil de auto-expansiune, procesul de acumulare adânceşte contradicţiile interne pe care se bazează intrinsec până când acestea erup într-o criză, limitele capitalismului fiind astfel de natură interioară. Acest raţionament este aproape exclusiv marxist,

22 Acest argument este demonstrat matematic în teorema Okishio, dar ipoteza de bază se regăsește în scrierile keynesienilor de stânga precum Joan Robinson, cât și la marxiști, ca de exemplu, Bob Rowthorn.

23 Hodgson, Geoff, The Theory of the Falling Rate of Profit, New Left Review, nr. 84, 1974.

24 Mattick, Paul, Economic Crisis and Crisis Theory, 1974, arhiva www.marxists.org .

12 şi include în argumentările privitoare la crize atât ”tendinţa de scădere a ratei profitului”, cât şi cea a ”concentrării profitului”.

În prezent există o mare varietate de tipuri de organizare şi reglare a activităţii economice, sistemul capitalist fiind cel mai predominant în lumea occidentală. Economia de piaţă specifică capitalismului contemporan reprezintă o modalitate complexă şi eficientă de realizare a activităţii economice, aşadar de transformare a resurselor în bunuri şi servicii necesare nevoilor oamenilor. Dar la fiecare câteva sute de ani în istoria occidentală are loc o profundă transformare. În câteva scurte decenii, societatea se rearanjează, implicând schimbări în concepţia asupra lumii, a valorilor sale de bază, a structurilor politice şi sociale şi a instituţiilor sale cheie. Din acest motiv, analiza mecanismelor de declanşare şi propagare a crizelor economice capătă o însemnătate sporită pentru ştiinţa economică şi cu atât mai mult îşi găseşte legitimitatea în contextul actual al recesiunii economice mondiale în urma crizei declanşate în 2008.

BIBLIOGRAFIE

1. Baran, Paul, Sweezy, Paul, Monopoly Capital, Monthly Review Press, New York, 1968;

2. Bleaney, Michael, Underconsumption Theories: A History and Critical Analysis, International Publishers, New York, 1974;

3. Greenspan, Alan, Era turbulenţelor, Publica, Bucureşti, 2008;

4. Hodgson, Geoff, The Theory of the Falling Rate of Profit, New Left Review, nr. 84, 1974;

5. Jacoby, Russell, The Politics of the Crisis Theory: Towards the Critique of Automatic Marxism II, Telos: a journal of radical social theory, nr. 23, 1975;

6. Keynes, John Maynard, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;

7. Kindleberger, Charles, Aliber, Robert, Manias, Panics, and Crashes, 5th edition, John Wiley & Sons, Inc., New Jersey;

8. Kitchin, Joseph, Cycles and Trends in Economic Factors, The Review of Economics and Statistics, vol. 5, nr. 1, 1923;

9. Marx, Karl, Capitalul, Editura de stat pentru literatură politică, vol. III, partea I, cartea a III-a, Bucureşti, 1956;

10.Marx, Karl, Capitalul, vol. I, cartea a I-a, Procesul de producţie al capitalului, Partidul Muncitoresc Român, 1948;

11.Mattick, Paul, Economic Crisis and Crisis Theory, 1974, arhiva www.marxists.org .

12.Rosier, Bernard, Les théories des crises économiques, La Découverte & Syros, Paris, 2000;

13.Schumpeter, Joseph,Business Cycles, A Theoretical, Historical and Statistical Analysis of the Capitalist Process

14.Shaikh, Anwar, U.S. Capitalism in Crisis, U.R.P.E., New York, 1978;

15.Sweezy, Paul, The Theory of Capitalist Development, Monthly Review Press, New York, 1942;

16.Zarnowitz, Victor, Business Cycles, Theory, History, Indicators and Forecasting, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1992.

13 Multumiri:

"Cercetările au fost finanţate din Fondul Social European de catre Autoritatea de Management pentru Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiect POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342]".